Page 31 - Revista VoxLibri nr. 77

Pagina bibliofilului

( „Poemele mele sunt un manual de mers prin ceață” ). Poemele „alcătuiesc un manual de mers prin
ceață”, deschizător de cale, lumină de departe, cheia magică a luminii însăși, vindecător de răni
înalte, licoare din licoarea zeilor, nuntă cu tainele din reversul unei oglinzi fermecate, secretul
rostirii lui Orfeu, „cărările Ochiului Orb /pe unde îi poți scoate din cripte /pe cei care n-au apucat
noaptea nunții”.
Poetul e „lupul”singuratic din copilăria umanității, colindând pădurea ancestrală a duhurilor
și umbrelor sălășluind încă în basmele și legendele locului. Umblător printre cuvinte, și-a modelat
memoria în apele înșelătoare ale unei oglinzi fermecate, oferind „roua de pe polenul stacojiu al
literelor”.
Le devine deasupra timpului „aerul de sub /bătaia de aripă a porumbeilor” (Lupul din
copilărie) și-și vede „aburul respirației /într-o oglindă”, după ce a abandonat memoria comună a
celor fără har: - „Golurile de memorie sunt ca și monezile /de pe care s-a șters stema regilor”. El este
vistiernicul tainelor tăblițelor de lut, ale contemplativilor de demult, cu Ochiul lui Teafăr, cel cu care
răzbate dincolo de bezna înșelătoare a cerului „în drumul spre Nord ”. Numai lui, poetului-profet, i
se îngăduie dezlegarea nodului cunoașterii din inscripțiile fastuoase ale Codexului Negru,
îndeletnicire moștenită și păstrată sub jurământ până la sfârșitul timpului și al cuvintelor. El se vede
un descendent al lui Orfeu, după glasul căruia cântat se iau pietrele Nordului, pietrele-talisman,
pietrele-cuvinte, spontan vorbitoare la ore neorânduite în drumul timpului fără pași - ferestre
deschise în noapte, să poată pătrunde sub vrajă lumina.
Nu se închipuie un poet al
cetății, ci mai degrabă un poeta
vates. Orașul îl dezgustă, orașul e
putred, ucis de o civilizație
rudimentară, spiritual, bântuit de
miasme și zgomote sinistre, în
dușmănie cu poezia și cuvintele ei
înalte:„Nu te mai potrivești cu
orașul acesta─/oraș al viespilor
care trezesc șobolanii lui Camus
/din pivnițe, din lăzi si hârțoage /și-i
asmut împotriva a tot ce poate primi
/ inima poeziei...”(Furie). Poezia
nu e „pâinea morții”. Ea „nu se
termină niciodată“, e trupul etern al
poetului. Rostirea poetică se
identifică în Cuvântul Genezei, ce
n-are nicio convenție cu moartea:
Voi, care-mi veți ține oglinda la
gură, /nu vă mirați că am spart-o,
încă din viață, /în mii de cioburi /ca
să-i rămână morții cât mai puțin
/din respirația mea”, pentru că în
poezie s-a întrupat nemurirea (O
singură păine). E o poartă deschisă,

Vox Libri, Nr. 4 (77) - 2025 29