Page 26 - Revista VoxLibri nr. 77

Lecturi, confesiuni, sentimente

Femeilor le place să se simtă remarcate, iar
acest sentiment le dă încredere. Dar ce se întâmplă
atunci când un bărbat pare indiferent? Sau, mai rău,
face o observație care le rănește exact acolo unde doare
cel mai tare?
Elizabeth Bennet nu-l uită pe Darcy de la
primul bal, când o refuză și spune că „nu e suficient de
frumoasă ca să-l tenteze”. De atunci, orice calitate a lui
devine un defect, iar fiecare gest al său e interpretat prin
prisma acelei jigniri.
Și Emma trăiește o formă de orbire. Knightley
este acolo mereu, iar apropierea și familiaritatea îl fac
invizibil pentru ea. Tocmai această apropiere îl face
invizibil pentru ea. El speră ca Emma să se maturizeze
și să vadă lucrurile limpede. O mustră, o provoacă să
gândească, dar o ascultă cu răbdare și o respectă. Când
începe să se teamă că l-ar putea pierde, Emma înțelege
brusc ce simte. Dragostea nu vine dintr-o revelație
spectaculoasă, ci dintr-o recunoaștere tăcută, firească,
care o ia prin surprindere și o luminează din interior.
Elizabeth, de partea cealaltă, ajunge să-l
cunoască pe Darcy abia după ce își dă voie să se
îndoiască de propria percepție. Ceea ce la început părea aroganță devine demnitate. Lipsa de
maniere începe să se nuanțeze. Și în timp ce ea își dă jos masca orgoliului, el o lasă pe a sa deoparte –
și devine, în final, omul pe care Elizabeth îl poate iubi, nu doar pentru ce reprezintă, ci pentru ce este
cu adevărat.
Poate că de aceea ne place Jane Austen și azi, după două secole. Fiecare dintre noi, după ce
i-am citit romanele, am disecat poveștile, am analizat personajele și ne-am imaginat locurile. Le-am
văzut cu ochii minții și ne-am bucurat atunci când le-am regăsit pe ecran, în „realitatea”
cinematografică imaginată de câte un regizor. Nu-i de mirare, așadar, că am trasat linii involuntare
între romane, între eroine, între ficțiune și viață. Am văzut în Elizabeth, în Emma, în Elinor – o parte
din Jane Austen. Și poate, fără să vrem, și o parte din noi înșine. Opera ei e vie astăzi, e fluidă, și
stilul ei este remarcabil, deși a trăit cu 250 de ani în urmă. În cărțile ei, viața palpită, iar poveștile de
iubire – când intense, când reținute – respiră și azi. Se citește ușor, stilul alert și multele dialoguri
fiind apropiate de proza contemporană. Pentru că ne învață, cu tandrețe și umor, că iubirea
adevărată nu e niciodată superficială, nici grăbită, nici perfectă – ci sinceră, răbdătoare și
surprinzătoare.

Vox Libri, Nr. 4 (77) - 2025 24