Page 29 - Revista VoxLibri nr. 77
P. 29

Lecturi, confesiuni, sentimente



              Puţini scriitori români scriau atunci în stilul
       alert,  cu  dialoguri  încă  din  prima  pagină,  cum  e
       acum  la  modă.  Descrierile  lungi,  introducerile
       elaborate, portretele minuțioase erau ceva obișnuit.
       Așa că și Sadoveanu se citea mai firesc, nu părea
       greoi sau depășit, ci parte a unui orizont literar cu
       care eram deja familiarizați. Și, recunosc, în toate
       romanele citite – fie ele de capă şi spadă, fie istorice,
       fie de aventuri – eu căutam povestea de dragoste.
       Era firul care mă prindea cel mai tare, poate pentru
       că, la vârsta aceea, orice tresărire de inimă părea un
       mister  de  descifrat.  Așa  că  şi  la  Sadoveanu  o
       urmăream cu răbdare şi speranţă. Chiar dacă nu era
       în prim-plan, chiar dacă iubirea era adesea tăcută,
       gravă, cu puține gesturi și mai puține cuvinte, era
       acolo  –  discretă,  dar  prezentă.  Între  Vitoria  și
       Nechifor  Lipan,  între  domnițe  și  vitejii  lor,  între
       frumusețea unei femei și loialitatea unui bărbat care
       știa să tacă.
              Mie,  cea  de  azi,  mi-ar  fi  greu  să  reiau
       romanele pe care le-am citit deja. Nu pentru că nu le-
       aș mai înțelege, ci pentru că ele fac deja parte din
       sufletul meu și își au locul lor neştirbit în memoria
       afectivă. Dar pentru cei care nu le-au citit încă, cred
       că poveștile lui Sadoveanu pot deschide orizonturi.
              Prin  romanele  sale  m-am  familiarizat  cu
       istoria României, mi l-am imaginat pe Ştefan cel Mare dincolo de portretul de manual, i-am înțeles
       mai  bine  epoca,  oamenii,  luptele.  E  o  literatură  care  îmbogățește  vocabularul,  care  te  învață
       metafora, comparația, simbolul. Da, poate că e mai greu să citeşti astăzi pagini lungi fără dialoguri,
       dar tocmai acele descrieri bogate sunt cele care te învaţă să-ţi imaginezi lumea în culori.
              Sadoveanu îţi oferă, în tăcere, un penel – iar tu, cititorule, pictezi cu el în minte tot decorul,
       atmosfera şi personajele. Și, poate fără să-ți dai seama, în timp ce te afunzi în paginile acelea ample,
       îți exersezi imaginația. Iar imaginaţia dezvoltă creierul, te dezvoltă ca persoană. Te face mai atent,
       mai răbdător, mai empatic. Te ajută să vezi dincolo de suprafaţă, să îţi închipui lumi, să te pui în
       locul altuia, să te pierzi şi să te regăseşti în poveste.
              Poate că tocmai de aceea, la 145 de ani de la nașterea sa, Mihail Sadoveanu nu este doar un
       nume în manuale. Este, pentru unii dintre noi, un colţ de toamnă, un drum spre Vânători-Neamţ, un
       domn  Afloarei,  o  poezie  spusă  cu  emoţie  și  o  domniță  cu  blăniță  albastră.









       Vox Libri, Nr. 4 (77) - 2025             27
   24   25   26   27   28   29   30   31   32   33   34