Page 28 - Revista VoxLibri nr. 77

Lecturi, confesiuni, sentimente

pădurile, munții, târgurile, codrii de pe pagină aveau o vrajă
specială atunci când le citeam în tihnă.
Casa memorială era în Vânători-Neamț, loc plin de
liniște și sobrietate, în care părea că timpul se oprise în anii în
care Sadoveanu încă scria la masa lui masivă, cu cerneala
proaspătă și privirea așezată asupra codrilor. Mi-l imaginam
stând pe prispă, privind spre Ceahlău, poate gândind la o
pagină din Creanga de aur.
Abia după Revoluție, când am crescut și am început
să citesc mai mult decât literatură, am aflat că Mihail
Sadoveanu nu însemna doar autorul care mi-a bucurat
copilăria cu Baltagul sau Dumbrava minunată. El a fost și
un om politic, implicat activ în anii dificili de după al Doilea
Război Mondial. Pentru unii, un simbol al colaborării cu
regimul comunist. A fost președintele Marii Adunări
Naționale și, printre altele, a condus o comisie care a refuzat
ca operele lui Brâncuși să rămână în patrimoniul statului
român – o decizie pe care nici azi nu reușesc să o înțeleg.
Această descoperire târzie nu mi-a șters afecțiunea pentru
autorul Sadoveanu, dar m-a făcut să văd mai clar diferența
dintre om și opera sa. Uneori, e nevoie de ani și de viață trăită
ca să înțelegi că oamenii mari sunt și ei oameni – complecși,
cu umbre și lumini.
Sadoveanu era și pe atunci un nume greu.
Prezent în manuale, subiect de teză, temă de vacanță.
Dar nu toți colegii îl iubeau – și nu-i pot învinui.
Romanele lui nu sunt ușor de citit când ai 13–14 ani.
Pagini întregi de descrieri, fraze ample, o lume care nu
mai seamănă cu realitatea noastră. Și totuși, dacă reușeai
să te lași prins de poveste, Sadoveanu avea darul de a-ți
proiecta un adevărat film în minte. Natura, cerul, munții,
veșmintele domnițelor – toate prindeau viață cu o
claritate aproape cinematografică. Îmi amintesc cum
profesoara noastră de română avea un adevărat ritual al
verificării. Neamul Șoimăreștilor nu putea fi trecut „pe
sărite” – întrebările erau multe, detaliate, uneori greu de
anticipat. Una dintre favoritele ei era legată de culoarea
blăniței domniței: dacă nu știai că era albastră, urma un
oftat grav și un punctaj știrbit. Dar nu era singura
întrebare-capcană – doamna profesoară urmărea cu o
precizie de bijutier detaliile: cine ce a spus, unde s-a
întâmplat o anume scenă, cum arăta un han, ce floare
creștea lângă un izvor. Cititul nu era opțional, iar
memoria trebuia să fie atentă și la nuanțe.
Vox Libri, Nr. 4 (77) - 2025 26