Page 23 - Revista VoxLibri nr. 77

Lecturi, confesiuni, sentimente

Importanța de a fi onest, o comedie romantică scrisă cu
inteligență și umor.
Într-un oraș mic, de provincie, unde piesele de teatru
pe care le poți vedea erau destul de rare atunci – deși nici acum
nu cred că sunt mult mai multe – și puneri în scenă ale pieselor
mari vedeam doar la televizor, să citesc teatru a fost soluția
pentru mine. Mi se părea că era ușor să citești teatru, mai ales
atunci când nu aveai mult timp de lectură la dispoziție. Seara
puteai citi o piesă de teatru înainte de culcare, ceea ce ar fi fost
mai greu de făcut cu un roman sau o nuvelă. Importanța de a fi
onest m-a relaxat într-o seară și chicotele mele i-au atras pe ai
mei să vadă de ce râd. Le-am citit câteva replici și au râs și ei.
Dacă în copilărie Wilde m-a făcut să lăcrimez, iar în
liceu mi-a dezvăluit umbrele sufletului uman, această piesă m-
a făcut să râd. Răsturnările de situație, minciunile aparent
inofensive, identitățile încurcate – toate creează iluzia unei
vieți fără mari griji. Era un Oscar Wilde diferit, ironic și jucăuș,
care se amuza de convențiile sociale și le demasca cu eleganță. Poate că, în felul său, această
comedie e o evadare temporară dintr-o lume prea rigidă, prea dureroasă.
Astăzi, când privesc în urmă la parcursul meu de cititoare, îmi dau seama că Oscar Wilde
m-a însoțit, într-un fel, pe drumul devenirii mele interioare. L-am cunoscut mai întâi ca autor al unei
povești care m-a făcut să plâng și să înțeleg, chiar de copil, suferința și sacrificiul. Mai târziu, l-am
redescoperit în romanul care mi-a dezvăluit frumusețea și întunericul sufletului omenesc, și apoi în
comedia care mi-a oferit zâmbetul și ironia unei lumi aparent ușuratice.

În spatele acestui scriitor complex, am descoperit, treptat, omul. Un om care a iubit, a
greșit, a fost condamnat și uitat de mulți, dar care și-a transformat suferința în artă. Un om care a fost
cândva tată, soț, prieten, și care a plătit scump pentru curajul de a fi el însuși. Astăzi, opera lui nu mai
este privită cu suspiciune, ci cu admirație, iar vocea lui – nu neapărat „una dintre cele mai vii” – dar
cu siguranță una care merită încă ascultată.
Oscar Wilde a știut cum să transforme frumusețea în cuvânt, dar și cum să pună durerea în
versuri. Poate că, de aceea, mi-a rămas atât de aproape – pentru că, asemenea unei oglinzi, m-a
ajutat să văd mai clar în mine și în ceilalți.

Vox Libri, Nr. 4 (77) - 2025 21