Page 32 - Revista VoxLibri nr. 77

Pagina bibliofilului

mereu primitoare de lumină, de orizont nețărmurit, cu sfințenia unei rugăciuni rostite în singurătate
─ numai poetul și Dumnezeul lui, într-o împărtășanie sacră și unică (Focul povestește cu fumul ). El
se reîntoarce sub aura homerică a lui Ulise și Ahile, edecar al corăbiilor lor, poposind la țărmuri
troiene, dar acum, într-o miraculoasă schimbare, a „rămas edecar, /pe corabia neagră a poemului
/unde fiecare literă e o sirenă /și te zbați să n-o auzi cum te însoțește /până dincolo de moarte” (Opiu
pentru literatură ).
Poetul își simte rădăcinile în mit, izvoarele inspirației sale de acolo urcă. Ar fi un coborâtor
din Pygmalion, sculptând de astă dată în nobila marmură a cuvintelor. Galateea lui se întruchipează
în Poezie. Prin satul lui cu aură arhaică și-a făcut cale „heruvimul” dătător de har: „ Pentru mine,
heruvimul /a fost o lampă văzută pe dealul din sat ” (Lapa văzută din deal ), „cometa /care lumina
drumul magilor ”( Nu sunt un bun Orfeu ). Dacă viața se naște sub semnul sfârșitului cândva, poezia
se cere străbătând peste clipă, în veșnicie. Poemul „Când a ajuns în dreptul ferestrei tremura,/
precum tremură orice vers la marginea paginii - /imploră, vrea să fie una cu începutul și cu /sfârșitul
lui, simultan, în cer și pe pămănt ” (Privirea peste umăr ). Nicio lege a timpului născocit de
vremelnicie nu stăpânește peste regatul poemului. Acolo, frica de timp a fugit.
Opintire de Sisif e lucrarea poeziei. Piscul ei se tot ridică pe măsură ce-i vrei atins și te
îmboldește să mai urci o treaptă... și încă una... și încă una... și nu ți se îngăduie renunțarea, ca un
blestem căruia nu-i poți schimba sensul și drumul către Nord : - „Nici pe mine nu mă crede nimeni
când le spun /că literele din Cartea mea sunt firimituri de pâine /din care se hrănesc cei care merg
către Nord ” (Cartea Nordului ).
Ca un bard rorstitor de rune, poetul își scrie propria saga înaintea podului îmbietor să-l
treacă, nu înaintea descâlcirii tainei cuvintelor: „Capodopera se iscă subit /precum se ridică praful
stârnit la răscruci /de palele vântului, îmi spune Bătrânul Bard./Cine mai calcă, cu tălpile goale prin
colbul /canonic, reavăn, al unui drum uscat, după ploaie ?” (Sfântul vers neterminat ). E dulcele
calvar al chemării, ispită la care s-a supus de bună voie, până ce ființa lui se va isprăvi dincolo de
cuvinte, în marea tăcere a luminii.

Vox Libri, Nr. 4 (77) - 2025 30