Page 23 - VoxLibri34-2006

Pfyofaiume ti vocativ

ambițios care prevedea un edificiu de mari dimensiuni asemănător cu cel al Sfintei Sofia din
Constantinopol, dar care nu a fost dus până la capăt. In această lucrare el milita pentru revenirea la
principiile vechii arte bizantine, împreună cu toate „motivele și culorile tradiționale bizantine pe care
le consider românești și tradiționale”. Pictorul care se încadra cel mai bine în stilul bizantin era
Octavian Smigelsc.ii (1866-1912). Soluțiile teoretice exprimate de Smigelschi sunt enunțate în 1902
în corespondența cu Valeriu Braniște care, după constatări prealabile șii un schimb de scrisori,
redactează articolul „Octavian Smigelschi. Impresii și amintiri” spunând despre acesta că este:
„... artistul care reînvie, după vremile demult apuse, stilul istoric al bisericii răsăritene în pictura
noastră”. Aprecierile nu se opresc aici. După expozițiile din 1903 de la Blaj, Sibiu, Budapesta unde are
un marc succes, Valeriu Braniște face aprecieri cu privire la necesitatea arhitecturii și picturii
bizantine: „biserica românească să țină neclintit la stilul bizantin și să se ferească dc orice influență
care l-ar putea profana și denatura”. Smigelschi era singurul artist care ar fi putut reînvia stilul
bizantin. Pe aceleași coordonate ca și Miron Cristea, Braniște stabilește două principii de bază ale artei
bizantine: fidelitatea caracterului bisericesc și transformarea ei în conformitate cu trebuințele bisericii
pe care o slujește în arta națională românească.
Problematica artei neobizantine a fost reluată, așadar, la sfârșitul secolului XIX și începutul
secolului XX în acord cu procesul mai larg al artei modeme, nu neapărat legată de momentul Marii
Uniri, de către o pleiadă intelectuală. La început neobizantinismul a fost experimentat în arhitectură la
câteva monumente ale ultimului pătrar al secolului XIX, din dorința dc a crea o imagine a
reprezentativității și nu neapărat pentru a crea un stil: Capela funerară din Brașov (1874) și Biserica
Adormirii Maicii Domnului (1895-1896); Catedrala Ortodoxă din Sibiu (1902-1905); Biserica din
Cacova. Caracteristică este preluarea acelor elemente specific bizantine îmbinate cu cele tradiționale.
Planurile vor fi supradimensionate, adaptate la nevoile unei biserici urbane care va fi mai peste tot în
Transilvania o catedrală. Elementele decorative folosite sunt: brâul în torsadă, rozetele, motivul solar.
Elementele arhitecturaleale edificiilor sunt constituite de pridvor, turnurile clopotniță, înalte și
zvelte ca ale bisericilor gotice sau din lemn (indiferent de zona de proveniență). La acestea se adaugă
soluții constructive noi ca: materiale de construcție performante (betonul armat, piatra brută și piatra
cioplită, cărămida). Interiorul edificiilor este prin excelență bizantin, preluând în totalitate pictura
veacurilor anterioare. Spațiul interior este delimitat conform ritului: naos, pronaos, altar pentagonal,
trapezoidal, semicircular etc. Iconostasul este realizat de meșteri specializați, cioplitori în lemn. în
inventarul bisericilor despre care se spunea că sunt „sărace” se ascund numeroase cărți vechi de cult,
obiecte și icoane de mare valoare.
Arhitectura neobizantină are o largă răspândire în Transilvania după Marea Unire, ca o a doua
fază a pătrunderii elementelor bizantine. Acum se construiesc numeroase biserici în toate localitățile,
cu precădere în marile orașe unde nu existau edificii religioase adaptate ritului ortodox și mărimii
localității. La realizarea acestor edificii au fost chemați arhitecți de renume ca: Gheorghe Cristinel și
Constantin Pompoiu (Cluj-Napoca și Orăștic), I.D. Traiancscu (Turda și Timișoara), V. Smigelschi
tRodna și Satu-Mare), V. Ștefanescu (Alba-Iulia). Acești arhitecți s-au ocupat nu numai de aspectul
exterior-interior al bisericii, dar și de acustică, de găsirea de soluții tehnice ingenioase care să confere
modernitate edificiilor arhitectonice. Rămâne de observat în ce măsură elementul specific transilvan
se mai regăsește în contextul acestui nou stil și dacă se integrează ambianței urbane.
Impunerea acestui stil imediat după momentul 1918, odată cu deschiderea marilor șantiere de
catedrale în puncte nevralgice ale Transilvaniei, are și un substrat ideologic. Parte a discursului

Vox Libri, Nr. 1 (3-4), Primăvara - Vara, 2006 22