Page 27 - VoxLibri34-2006

f si vvca/ie

Copiii au crescut,

cărțile le-au rămas mici.,.
/

Oamenii cărții se plîng. Unora li se mai întîmplă și să se laude sau să
se ceară lăudat i de cîteva ori pe an. Lamentația îi răpune însă pînă la urmă
și pe ei. Este de înțeles - nimic nu merge bine în România, și deci nici ei
nu zîmbcsc prea des. Mai greu de înțeles c de ce nu se tînguic cel mai tare
din pricina cărților pentru copii. Pentru că starea acestor cărți anume e pe
cale să treacă de la dramă la tragedie, iar odată cu ea se degradează și
starea copiilor. Ar fi oare un bun slogan „Nu le dați copiilor cărți
stricatei”? Adică așa cum nu le dați nici mîncare stricată, nici nu-i puneți
să doarmă pe paie ude sau nu-i trimiteți în zăpadă desculți și dezbrăcați
dacă aveți mintea întreagă. Dar oare cît de întreagă trebuie să fie mintea
cuiva pentru a-și mai hrăni cît de cît copiii cu cărți?
După toate semnele, multi români cred că odraslele lor se nasc învățate, gata cultivate, apte de tot
ce e mai greu pe lume. Ca să aibă și succes în viață, nu le mai lipsesc decît o engleză elementară și un
calculator. Dacă lucrurile n-ar sta așa, mulți editori români ar fi fost de mult bătuți de batalioane de părinți
revoltați de puținătatea, slăbiciunea, ba uneori chiai hidoșenia volumelor pentru copii apărute după 1989.
Dintr-o năuceală postdecembristă în alta, trebuie spus că nici măcar acei editori devotați cauzei
copiilor nu sînt fericiți: scriitori în stare să scrie pentru cei mici nu se mai nasc parcă pe plai; cunoscătorii
în ale literelor vechi atît de moderni în spirit încît să construiască panorame fascinante azi, colecții sau
selecții au fost înlocuiți cu sumbri funcționari lehămesiți; ilustratori șugubeți, graficieni ingenioși,
specialiști în tipar nu știe nimeni să pregătească și nici nu se grăbește să ceară inventarea lor, fie și printr-
un import temporar de profesori; acele obicctc-fctiș cu copcrți ale copilăriilor noastre nu mai ajung să fie,
orice ar izbîndi editorii, reginele balului în librării - zac acolo ca niște ccnușărese, unele peste altele,
așteptînd doar să-și dea duhul la un proces-verbal de forță majoră; iar cînd vreun asemenea OZN se
instalează totuși într-o bibliotecă, miracolul prezenței sale la vedere rar durează mai mult de trei zile...
Eu una am crezut la început că adulții, grav frustrați de comunism, aveau nevoie de doi-trei ani de
compensare, după care aveau să-și vină în fire. Acum că au trecut 16 ani, admit că diagnosticul a fost
eronat, iar prelungita decompensate a maturilor ne-a potcovit cu serii peste serii de copii în care prea
puțin ne mai recunoaștem. Lucru curios, totul nu e o problemă de bani. Această suverană prejudecată,
transformată în scuză și paravan pentru mii de păcate, se arată a fi doar o manifestare între atîtca altele a
iresponsabilității individuale și colective față de copii și, în ultimă instanță, față de supraviețuirea
comunității. Pentru că, dacă un termopan poate aștepta un an sau trei, ca și un hidrofor nou, o centrală de
apartament, un jeep sau o săptămînă în Creta, copilăria trece fără întoarcere. Raiul se scurge printre
degetele care țin ceasul. Iar cînd 14 ani au trecut, omulețul plămădit din puțin, pe apucate, saturat cu
hrană stricată, sistematic lipsit de prospăturile din grădina vremii lui și nescăldat în apa limpede a limbii
lui îi va oferi lumii în care trăiește strict ceea ce a primit.
S-a irosit mult pînă azi, dar poate că gestionarii zilei de mîine vor fi dispuși sau forțați să se
trezească dintr-un somn greu și să-și suflece rnînecile. Copiii - e sigur - îi vor primi bine pe toți cei dispuși
să investească în viața lor.
Adina KENEREȘ

Vox Libri, Nr. 1 (3-4), Primăvara - Vara, 2006 26