Page 29 - VoxLibri34-2006

1462 Este din nou arestat pentru spargerea de la Colegiul Navarre și închis la Châtelet.
Intervine unchiul său, Guillaume Villon, care îi achită daunele. Poetul este din nou
liber dar peste o lună va fi iarăși arestat, deși nevinovat, deoarece prietenii lui l-au
înjunghiat pe notarul pontifical Ferrebouc. Va fi condamnat la moarte prin
spânzurătoare împreună cu tovarășii lui. în închisoare scrie poemele „Patruvers”,
„Epitaf în chip de baladă” cunoscut mai bine ca „Balada spânzuraților”.
1463 Villon declară apel împotriva sentinței capitale și pedeapsa i se comută în surghiun pe
10 ani. Prin „Jalba lui Villon” prezentată Parlamentului sub formă de baladă, Villon
cere un răgaz de trei zile pentru a-și lua rămas bun de la cei dragi. La 8 ianuarie
părăsește Parisul și de la această dată nu se mai știe nimic despre Franțois Villon.
Există, totuși, unele surse (Revai Nagy Lexikon) din care aflăm că poetul Villon a murit la
Saint Maixcnt (regiunea Poitou), în 1484.
în România, creația poetică a lui Villon a fost cunoscută grație unor traduceri, mai mult sau
mai puțin inspirate, dintre care aceea a hunedoreanului Neculai Chirică se remarcă prin
desăvârșita re-creere a universului poetic plămădit de poetul-vagabond.
Critica și istoria literară sunt unanim dc acord că Franțois Villon a fost unul dintre cci mai mari
poeți din literatura universală. Iată cum îl caracterizează Edgar Papu: Villon este un poet laborios,
care își dozează cu grijă efectele și își cizelează versul până la desăvârșire. Clădită pe substratul
unei trăiri deosebit de intense, poezia sa dezvoltă jocul celei mai ascuțite inteligențe, dirijată
către obținerea finisajului artistic perfect.
Erica VUVREA

Franțois Villon nu moare. El dispare, trecând în legendă. Dar Marele Damnat lasă în
urmă o operă nemuritoare aureolată de acea profundă omenie ce dă creației eternitate și
creatorului o permanentă contemporaneitate; lasă opera bucuriilor și necazurilor sale,
în conștiința posterității, Marele Surghiunit și-a găsit un loc de veșnică amintire și de
curată prețuire a tot ceea ce spiritul său a dăruit omenirii.
Oprindu-mă în fața acelui imaginar mormânt pe care ar fi trebuit să fie scrise cu litere
mari versurile octetului 165 din Testamentul cel Mare-.
Aici, sub prag, zace-adormit,
Ucis de-a dorului săgeată,
Un mic studinte pricăjit
Francois Villon numit odată...
depun, cu emoția unui întârziat în timp «ucenic», aceste gânduri, murmurând refrenul
Troparului pe care singur și l-a dăltuit la lumina scăpărătoare a unui zâmbet malițios:
în veci să-l hodinești pre el!...

Neculai Chirică

Vox Libri, Nr. 1 (3-4), Primăvara - Vara, 2006 28