Page 85 - Revista VoxLibri nr. 77

Note de drum

numit. Te afli într-un spațiu care pare să fi păstrat ceva ce Bradul a pierdut, dar care nu-ți poate
aparține. Iar atunci apare întrebarea care nu are un răspuns: cine de cine s-a înstrăinat, de fapt?
Bradul de Gyula, prin abandon, prin fragmentare, prin uitare? Sau Gyula de restul acestui teritoriu
comun, prin faptul că a reușit să-și conserve identitatea și să o transforme în formă vizibilă,
recunoscută, aproape intactă?
După ce venisem din Brad, din valea Crișului, la Ilia și Arad, pe valea Mureșului și
ajunsesem iar pe valea Crișului, la Gyula, aveam senzația că râul mă urmărea, adunând în curgerea
lui toate drumurile, purtând cu el memoria lor și neliniștea mea, ca un flux care nu se termină
niciodată. Atunci când am început să citesc Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim a lui László
Krasznahorkai, laureatul maghiar al Premiului Nobel pentru literatură, universul lui Krasznahorkai
îmi plăcea și mă atrăgea. Regăseam în opera lui aceeași atmosferă, suspansul nedefinit și neliniștea
latentă a locurilor nedefinite și a personajelor rătăcite. O stare pe care o simțeam și eu în aceste
locuri: un echilibru fragil între familiar și necunoscut, între monotonie și tensiune, între flux și
întârzierea timpului, între loc și stare, între viață și ceea ce refuză să se definească, totul pus în
paginile unei cărți de către acest scriitor originar din Gyula, Gyula, fiind orașul de la celălalt capăt al
Crișului Alb, opus Bradului, ambele fiind de fapt și cele mai mari orașe de pe acest râu. În romanul
menționat, autorul nu numește orașul din Ungaria unde se petrecea acțiunea, dar am recunoscut
ușor locul prin faptul că este vorba de Gyula — nu doar datorită castelului Almássy pe care îl
menționează, ci și datorită atmosferei romanului, unde pare că Krasznahorkai nu inventează
această stare din neant, ci o traduce.

Debrecenul și „sufrageriile” deschise ale orașului
Într-o altă zi, ca o extensie firească a
plimbărilor mele de acasă, am ajuns din nou la Primăria din Debrecen
Debrecen. De data aceasta aveam răgazul să
simt orașul, să înțeleg spiritul său calvin,
ordonat și reținut. Debrecenul poartă în sine
disciplina și etica protestantismului: liniște
discretă, bun-gust care nu se strigă, frumusețe
care se lasă descoperită încet. Barocul și
opulența orașelor imperiale par aici să fi
dispărut, iar simplitatea, ordinea și lumina
rece, clară, domină fiecare colț urban. Orașul
mi-a adus aminte de nord – de piețele din
Țările Baltice, de aceeași simplitate a clădirilor
și de aceeași liniște care pare a fi o răsuflare a
timpului încetinit. Catedrala din Helsinki și
biserica mare din Debrecen împărtășesc aceeași sobrietate protestantă: linii clare, spații deschise și
un rafinament discret, fără ornamente excesive. Această austeritate se regăsește și în orașele baltice,
unde bisericile luterane, precum catedrala din Riga, adoptă aceeași claritate formală, iar clădiri
precum Primăria (Városháza) par desprinse din același univers de ordine și calm. Forma și
atmosfera devin aproape tangibile, oglindind liniște și sobrietate care definesc spațiul protestant.

Vox Libri, Nr. 4 (77) - 2025 83