Page 82 - Revista VoxLibri nr. 77

Note de drum

estul izolat al Ungariei. La Tokaj punctul central al orașului este podul peste Tisa, lângă care se
varsă râul Bodrog. Apa acestuia venea greu, tulbure, maro, iar Tisa îl primea turbulent, dar totuși
lent, sub podul cu grindă verde, fără să-l grăbească într-o confluență de ape încărcată, și ea, de o
tensiune care sugera o inundație iminentă, însă fără nicio șansă să se producă cu adevărat. Avea loc
pentru el. După ce ne-am plimbat cu atenție pe pontoanele de pe malul învolburat al apei, am plecat
mai departe părăsind acest loc în care viața se apropia de un prag periculos.

Debrecen și tramvaiul spre Doberdó utca
Apoi am înaintat spre Debrecen, printre păduri care se schimbau cu fiecare cotitură a
drumului, ca niște tablouri mute. Când am coborât în piața centrală pentru o pauză de jumătate de
oră, orașul mi s-a arătat într-o stare de ezitare,
suspendat între două lumi: nici sat, nici oraș, un
loc în care timpul părea să ezite la fiecare pas.
Un oraș ciudat, cum nu mai văzusem, în care
clădirile și străzile se căutau parcă între ele, fără
să se grăbească spre nicio destinație. Clădirile,
nu foarte înalte, erau o combinație ciudată,
provincială, între palate urbane și fronturi de
clădiri aproape impersonale. Cerul era albastru
și plouat în același timp, fațada palatelor urbane
reflectându-se în străzile ude. Apoi a sosit un
tramvai care trecea lent prin piață, printre
clădirile austere, ca și cum timpul însuși ezita să Debrecen, Piața Centrală
înainteze. Pentru o clipă, mi-am amintit de un
vis ciudat în care Bradul ar fi avut și el tramvai.
Acum îmi trecea prin minte că poate chiar Beiușul ar avea tramvai, deoarece fronturile de clădiri
atât de provinciale semănau cu cele din Beiuș. Totul era absurd, dar în acel absurd, tramvaiul galben
care trecea lent prin piață părea singurul semn că orașul exista cu adevărat, că respira, de parcă
realitatea însăși s-ar fi decis să joace o glumă subtilă, o festă. Tramvaiul mergea în Doberdó utca,
continuând să înainteze prin acest peisaj cu o hotărâre absurdă, aproape imposibil de ignorat.
Printre clădirile modeste se ascundeau magazine locale cu aer familiar, vitrine simple și
prietenoase, care sfidau senzația de sat și aminteau că aici, între austeritate și provincialism, viața
păstra un ritm al său, calm și aparte. Preț de câteva momente am rămas uluit de simplitatea orașului,
atât de aproape de rural, dar totuși clar urban. Era ceva ce nu mai văzusem, un sat-oraș, ceva
inexplicabil, imposibil de definit, un oraș care nu semăna cu niciun alt oraș pe care îl văzusem.
Imaginea mi-a rămas mult timp în minte după ce am părăsit Debrecenul, iar cum stătusem puțin,
amintirea pieței centrale se contura în mintea mea ca o spaimă subțire, asemenea unei fantasme
dintr-un vis în care Bradul avea tramvai – un absurd total – la fel cum ar fi absurd să crezi că
Debrecenul, oraș real și existent, nu are. Totul părea posibil în acel spațiu al imaginației, iar
Debrecenul, paradoxal, rămânea totuși un oraș intangibil, de neatins doar prin absurditatea
comparației și simplitatea prin care nu cerea atenție. Singura consolare că Debrecenul exista și arăta
exact așa cum îl văzusem a fost gluma unui maghiar de pe internet: Debrecen e „cel mai mare sat din
lume cu tramvai”. Pentru o clipă, râsul și neliniștea s-au amestecat, topindu-se într-o imagine care

Vox Libri, Nr. 4 (77) - 2025 80