Page 83 - Revista VoxLibri nr. 77

Note de drum

nu era nici complet vis, nici complet realitate. Tramvaiul galben trecea prin piață, lent și indiferent,
și apoi dispărea spre Doberdó utca. Și totul rămânea suspendat, absurd și nemișcat așa cum fusese și
înainte.

Brad și Gyula – Fragmente de acasă și forme întregi care se regăsesc peste graniță

Apoi am intrat într-o zonă pe care o cunosc: Oradea și drumul spre Brad, zone familiare în
care totul este așezat și definit. Bradul m-a
întâmpinat cu aceeași familiaritate specifică Ionești, Crișana, la limita dintre
orașului natal, dar și cu aceeași monotonie județul Hunedoara și Arad
specifică unui loc unde nu pare să se întâmple
nimic care să merite să fie povestit. Și totuși,
aerul se încarcă într-un soi de tensiune care nu
are nevoie de martori, doar de anonimitate, o
tensiune care nu izbucnește și nu se manifestă,
ci rămâne suspendată. Aici, tensiunea nu
promite nimic și nu se traduce în pericole clare.
Amenințarea ei stă în faptul că nu dispare, iar
tocmai această continuitate o face suportabilă,
aproape necesară. E suficient să mergi până la
Baia de Criș sau pe drumurile de țară mărginite
de cruci de piatră din împrejurimile orașului
care nu duc de fapt niciunde, terminându-se în
întunecimea și umbra pădurilor. Baia de Criș,
cândva un oraș, acum un sat, a devenit
simbolul degradării post-imperiale de pe
valea Crișului Alb. Cimitirul romano-catolic
aproape părăsit păstrează criptele
impunătoare și pietrele funerare gravate cu
nume maghiare, germane și rare, precum
Dutkon, martori tăcuți ai unei comunități
diverse și ai migrațiilor care au străbătut estul
Ungariei și Transilvaniei. Gara austro-ungară,
cu geamurile sparte și interioarele lăsate
Râul Mureș la Tisa, Hunedoara
deschise, pare să invite orice trecător, iar
printre resturile abandonate se mai zăresc
televizoare și obiecte rătăcite, relicve neașteptate ale unor vieți dispărute. La câteva străzi distanță,
mănăstirea franciscană semi-părăsită mai primește câte un preot trimis de la Deva pentru o slujbă
rară, ca și cum timpul însuși își pierduse măsura, iar memoria și istoria locului rămâneau
suspendate, în tensiune, între dispariție și încăpățânarea de a rezista.
La această atmosferă încărcată de neliniște se adaugă platformele miniere părăsite, sunetul
misterios al unei căruțe care scârțâia undeva în depărtare pe drumul între Ionești și Poienari, însoțită
de niște voci bizare care țipau a disperare, la frontiera dintre județe, dar pe care nu a văzut-o nimeni,

Vox Libri, Nr. 4 (77) - 2025 81