Page 84 - Revista VoxLibri nr. 77

Note de drum

de parcă timpul însuși le-ar fi purtat pe drumuri de demult, iar ecoul lor se amesteca cu aerul dens,
aproape lipicios, al pustietății înserate. Căruța care scârțâia părea un ecou al trecutului care purta cu
ea o tensiune aproape palpabilă, ca și cum ar fi anticipat prezența oamenilor și dorința lor de a fi
acolo, de a simți spațiul fără să fie obligați să se definească, iar ecoul roților care scârțâiau părea să
amintească că dizolvarea e posibilă, dar nu fără frică, și că libertatea care se naște aici vine printr-o
tensiune constantă, ca un balans între a fi și a nu fi, între a observa și a fi observat, între dorință și
1
reținere . Apoi dezordinea marginilor de oraș și a locurilor care nu apar pe hărți, dar pe care toată
lumea le știe, creează spații în care seara se adună o energie difuză, greu de controlat, locuri în care
viața scapă pentru câteva ore de regulile zilei. Ele atrag fără să promită, adună fără să explice.
Oamenii ajung acolo nu pentru că ar ști ce vor, ci pentru că pot rămâne pentru câteva clipe în afara
ordinii: în depărtare se aud voci tinere, râsete scurte, fragile, sunete care nu cer să fie înțelese, dar
care se aud ca niște fantome sonore. Undeva, într-un maidan ascuns, cineva aprindea o țigară și
fumul se ridica încet, pierzându-se în aerul greu, iar altundeva, poate, se întâmpla ceva care nu
trebuia povestit, gesturi invizibile, dorințe abia sugerate, amestecate cu o atenție stranie acordată
celuilalt, o plăcere discretă de a observa prezența celuilalt. Oamenii se strecoară prin aceste locuri
cu pași aproape imperceptibili, simțind că spațiul îi poate înghiți sau poate să-i învețe să accepte că
libertatea nu e ceva ce se oferă, ci ceva ce trebuie să se simtă în fiecare fibră a lor, între scârțâitul
roților, fumul țigărilor, râsetele care dispar și gesturile care nu se povestesc niciodată.
Drumurile de țară care se pierd în pajiști sau în păduri, sau care leagă satele pe rute
necunoscute, care la început îmi păreau pline de promisiuni și de mister, au devenit cu timpul
monotone. Le cunoșteam pe toate… Ca să scap de monotonia drumurilor de țară care nu duc
niciunde, între-o zi am trecut pe valea Mureșului… Am traversat dealurile de la Țebea spre Ilia
printre păduri dese și misterioase pe drumul îngust și necirculat care stă să alunece în hău. Apoi am
găsit un loc ascuns pe malul Mureșului, în satul Tisa, de unde se vedea magistrala feroviară spre
Ungaria și podul feroviar: un loc al liniștii, unde șinele, cerul și apa Mureșului, totul avea răbdare.
Mergând în altă zi pe același traseu lucrurile nu au mai fost la fel. În acea zi ceva mă nemulțumea:
parcă niciun loc nu-mi plăcea, nu mă mai mulțumea. Le văzusem de prea multe ori. Atunci am
hoinărit cu mașina aiurea pe Mureș în jos spre Arad, fără vreun scop, dar Aradul părea prea agitat
pentru starea mea, așa că am mers mai departe și am ajuns întâmplător la Gyula în Ungaria. Acolo
m-am plimbat pe lângă castelul Almássy în stil baroc, apoi am stat pe malul Crișului unde am văzut
podul imperial cu arcadă și tablier de nituri, vopsit verde, asemenea altor poduri de pe Valea
Crișului și Mureșului. Totul era atât de familiar și de curat! Ironia a devenit limpede: locul pare un
ecou al Bradului, aceeași geografie blândă, aceeași lentoare, aceleași structuri, dar aici identitatea
este restabilită. Ceea ce în Brad apare fragmentar, abandonat, tensionat, la Gyula există ca formă
completă, recunoscută, cu demnitate. Nu e un contrast violent, ci unul tăcut și apăsător: realizezi că
ceea ce ai simțit în Brad ca tensiune fără nume există aici sub forma unei identități asumate,
ungurești, coerente. E ca și cum ai găsi identitatea pierdută într-un loc străin, peste graniță, dar totuși
atât de familiar ca și cum identitatea pierdută a Bradului ar fi fost mutată peste graniță și păstrată
acolo. Și totuși, această recunoaștere nu aduce liniște deplină, pentru că Gyula rămâne străină,
inevitabil străină, tocmai prin faptul că orașul se află în Ungaria, un loc care nu-ți aparține și nu
poate fi revendicat. Familiaritatea orașului nu anulează separarea, ci o face mai subtilă, mai greu de

1. Sunetele descrise au fost auzite în mod real, în prezența a încă două persoane. Nu a fost identificată nicio sursă
concretă (tren, vehicul, animal), iar zona era vizibil goală.

Vox Libri, Nr. 4 (77) - 2025 82