Page 81 - Revista VoxLibri nr. 77

Note de drum

nicăieri, iar balcoanele rămâneau suspendate, goale, ca niște margini fără evadare. Nu știam nimic
despre oamenii aceia, dar din felul în care rămâneau în camerele lor, fără grabă și fără urme, puteam
citi o existență acceptată, liniștită până la dispariție. Liniștea asta prea bine așezată spunea destul: la
Košice viața nu era trăită, ci doar menținută. Nicio dramă, nimic care să perturbe existența acestor
locuitori. Aceasta pare a fi atmosfera orașelor din Slovacia, țara cu a doua cea mai mare suprafață
montană din Europa, după Elveția: un provincialism depresiv, aproape obscur. Dar această
atmosferă îmi plăcea. Privind acele ferestre de pe balconul de la etajul 6 al blocului de pe
Inžinierska 4, am simțit din nou ceea ce recunoșteam pe tot drumul: o ușoară depărtare de tot ceea ce
mă definește, o anonimitate continuă specifică unui trecător suspendat între locuri și identități
anonime din Polonia și până la Brad.

Un drum rătăcitor prin Ungaria de Est
Părăsind Košice, drumul coboară spre Ungaria într-o toamnă deja târzie, aproape
putregăită. Dealurile erau rare, culorile stinse, iar cerul coborât, ca și cum ar fi apăsat pământul. În
apropiere de Boldogkőváralja, castelul Boldogkő se ridica, fără triumf, deasupra unor coline pe
partea stângă a drumului. O fortificație romanică asemenea multora din fostul Regat al Ungariei
care nu mai apără nimic, dar continuă să vegheze asupra drumului și a peisajului pustiu, aproape
dezolant. Am trecut pe lângă el fără să simt nevoia să opresc, fiind unul dintre acele locuri care cer
doar să fie lăsate în urmă. Apoi drumul prin pădure spre Erdőbénye era umed și îngust, cu frunze
lipite de asfalt, ca niște urme care nu mai duc nicăieri. Copacii erau aproape goi, iar lumina, filtrată
prin crengi subțiri, avea ceva obosit. Nu era liniște, ci o retragere a sunetelor: un spațiu de trecere
spre o altă zonă, o zonă care odată trecută promitea cel puțin o apropiere de casă. Oscilam între
dorința de a scăpa de senzația de suspendare pe care o trăiam prin aceste locuri din estul Ungariei
care devenea apăsătoare și dorința de a o
păstra ca pe o tensiune controlată.
Mențineam viteza mașinii puțin peste
medie, ca și cum, pe de o parte, aș fi vrut să
ajung mai aproape de casă, într-o zonă mai
familiară, mai definită, iar pe de altă parte
ezitam să accelerez: îmi plăcea să păstrez
anxietatea, să o controlez în deplasare,
fiindcă graba m-ar fi dus acasă, unde
definirea însemna monotonie. Pendulam
astfel între obscurul nedefinit care îmi
provoca anxietate, dar care, în acel
moment, îmi plăcea, și familiaritatea care,
odată atinsă definitiv, și-ar fi pierdut orice
farmec prin anularea oricărei tensiuni. Tisa la Tokaj
Apoi am intrat în zona Tokaj unde
viile se întindeau pe coline ca niște valuri ordonate, iar privindu-le aveam senzația că sunt acasă: un
Sălaj aflat în oglindă de cealaltă parte a graniței. Culorile toamnei târzii se amestecau cu aerul deja
rece, iar fiecare rând de viță-de-vie terasat arăta viața ordonată, dar plicticoasă a acestor oameni din

Vox Libri, Nr. 4 (77) - 2025 79