Page 87 - VoxLibri_75_2025
P. 87

Lecturi, confesiuni, sentimente



       toate, îi acuză pe acei evrei care se dezic de propriul lor
       neam. El însuși scrie:
              „Ce i-aș reproșa antisemitismului, înainte de
       orice, dacă mi-aș recunoaște calitate de judecător, ar fi
       lipsa lui de imaginație: „masonerie, cămătărie, omor
       ritual” - Și pe urmă? Vai cât e de puțin! vai cât e de sărac!
       [...] Noi avem, în lupta pe care o ducem etern cu noi
       înșine, vitriolul acesta subtil care consumă încet, dar
       ireparabil și care este propria noastră inimă. Înțeleg
       foarte bine de ce un renegat evreu este mai crunt decât
       orice specie de renegat. El duce cu sine o umbră, care, cu
       cât o va călca mai rău în picioare, cu atât va fi mai
       aproape de el. Și faptul de a se dezice de neamul lui,
       faptul propriu zis al renegării, este încă odată un act
       judaic, fiindcă noi toții în sinea noastră, ne lepădăm de
       noi, de zece ori, de o mie de ori, reîntorși însă mereu
       acasă, din vrerea cuiva care trebuie să fie Dumnezeu
       însuși.” (Mihail Sebastian: De două mii de ani,
       București, Litera, 2020)
              Cuvintele sale nu sunt doar mărturia unei epoci
       apăsătoare, ci și o spovedanie personală. Sebastian
       trăiește între nevoia de a se simți parte și conștiința
       dureroasă că e mereu ținut la margine - iar această pendulare între apropiere și respingere îl face
       uman, vulnerabil, sfâșietor de sincer. Nu oferă soluții, dar ne invită să privim îndeaproape acea parte
       a sufletului care caută, suferă și nu renunță.
              A reușit să supraviețuiască războiului, deși a fost o luptă tăcută și grea. A pierdut prieteni,
       încredere, dar nu și curajul de a scrie. Iar când, în sfârșit, părea că viața îi oferă o deschidere, o
       speranță - a fost chemat să predea la Universitate - destinul a fost crud și ironic: a murit lovit de un
       camion rusesc fără frâne, într-un accident absurd, la doar 37 de ani. Nu războiul l-a răpus, ci viața de
       după el.
              Îndată ce am aflat (documentându-mă) că Mihail Sebastian a murit într-un accident, gândul
       m-a dus, fără să vreau, la titlul pe care l-am iubit cel mai mult între romanele sale - Accidentul. Peste
       timp, fără nicio legătură aparentă în afară de cuvântul în sine, m-am trezit din nou în atmosfera
       romanului citit în adolescență. Poate tocmai pentru că acolo, în acea zăpadă albă și tăcută, am simțit
       că sufletul vindecat al personajului Paul sugera, într-un mod tainic, și o vindecare a autorului. E
       singurul roman în care iubirea nu doare, ci vindecă. Iar legătura dintre acel cuvânt - accident - și
       destinul scriitorului, m-a tulburat. Pentru că, în cele din urmă, viața i-a oferit exact ceea ce literatura
       lui părea să evite: un final brusc, nedrept, neașteptat.
              Dar prin acest roman el rămâne, cel puțin în mintea mea, viu și având un final fericit într-o
       lume perfectă, strălucind albă, ca zăpada ce șterge și acoperă rănile.






       Vox Libri, Nr. 2 (75) - 2025             85
   82   83   84   85   86   87   88   89   90   91   92