Page 87 - VoxLibri_75_2025

Lecturi, confesiuni, sentimente

toate, îi acuză pe acei evrei care se dezic de propriul lor
neam. El însuși scrie:
„Ce i-aș reproșa antisemitismului, înainte de
orice, dacă mi-aș recunoaște calitate de judecător, ar fi
lipsa lui de imaginație: „masonerie, cămătărie, omor
ritual” - Și pe urmă? Vai cât e de puțin! vai cât e de sărac!
[...] Noi avem, în lupta pe care o ducem etern cu noi
înșine, vitriolul acesta subtil care consumă încet, dar
ireparabil și care este propria noastră inimă. Înțeleg
foarte bine de ce un renegat evreu este mai crunt decât
orice specie de renegat. El duce cu sine o umbră, care, cu
cât o va călca mai rău în picioare, cu atât va fi mai
aproape de el. Și faptul de a se dezice de neamul lui,
faptul propriu zis al renegării, este încă odată un act
judaic, fiindcă noi toții în sinea noastră, ne lepădăm de
noi, de zece ori, de o mie de ori, reîntorși însă mereu
acasă, din vrerea cuiva care trebuie să fie Dumnezeu
însuși.” (Mihail Sebastian: De două mii de ani,
București, Litera, 2020)
Cuvintele sale nu sunt doar mărturia unei epoci
apăsătoare, ci și o spovedanie personală. Sebastian
trăiește între nevoia de a se simți parte și conștiința
dureroasă că e mereu ținut la margine - iar această pendulare între apropiere și respingere îl face
uman, vulnerabil, sfâșietor de sincer. Nu oferă soluții, dar ne invită să privim îndeaproape acea parte
a sufletului care caută, suferă și nu renunță.
A reușit să supraviețuiască războiului, deși a fost o luptă tăcută și grea. A pierdut prieteni,
încredere, dar nu și curajul de a scrie. Iar când, în sfârșit, părea că viața îi oferă o deschidere, o
speranță - a fost chemat să predea la Universitate - destinul a fost crud și ironic: a murit lovit de un
camion rusesc fără frâne, într-un accident absurd, la doar 37 de ani. Nu războiul l-a răpus, ci viața de
după el.
Îndată ce am aflat (documentându-mă) că Mihail Sebastian a murit într-un accident, gândul
m-a dus, fără să vreau, la titlul pe care l-am iubit cel mai mult între romanele sale - Accidentul. Peste
timp, fără nicio legătură aparentă în afară de cuvântul în sine, m-am trezit din nou în atmosfera
romanului citit în adolescență. Poate tocmai pentru că acolo, în acea zăpadă albă și tăcută, am simțit
că sufletul vindecat al personajului Paul sugera, într-un mod tainic, și o vindecare a autorului. E
singurul roman în care iubirea nu doare, ci vindecă. Iar legătura dintre acel cuvânt - accident - și
destinul scriitorului, m-a tulburat. Pentru că, în cele din urmă, viața i-a oferit exact ceea ce literatura
lui părea să evite: un final brusc, nedrept, neașteptat.
Dar prin acest roman el rămâne, cel puțin în mintea mea, viu și având un final fericit într-o
lume perfectă, strălucind albă, ca zăpada ce șterge și acoperă rănile.

Vox Libri, Nr. 2 (75) - 2025 85