Page 86 - VoxLibri_75_2025

Lecturi, confesiuni, sentimente

adesea, tocmai lipsa așteptărilor a lăsat loc pentru surpriză. Iar pentru mine, Accidentul nu a fost
doar o surpriză, ci o revelație. Mi-a plăcut nu doar mult, ci foarte mult. Este, și azi, unul dintre
romanele mele de suflet - o poveste de dragoste matură, tăcută, care nu caută spectaculosul, ci
vindecarea. Vindecarea amândurora: a femeii accidentate, obosite, confuze, și a bărbatului răvășit
de o dezamăgire grea. Într-un decor alb, montan, izolarea devine spațiu pentru reconstrucție, iar
iubirea - un act de reîntregire.
Poate tocmai pentru că am crescut la munte, cu ore de schi și patinaj alături de tatăl meu, dar
fără să iubesc cu adevărat frigul, romanul lui Sebastian m-a atins altfel. Zăpada, deși parte din
copilăria mea, nu mi-a fost niciodată cu adevărat dragă - o preferam văzută prin geam, de la căldură.
Nu mi-au plăcut filmele în care personajele îngheață, nici avalanșele amenințătoare, nici cărțile cu
iz polar. Și totuși, în Accidentul, zăpada capătă alt sens. Nu e dușmanul care te împietrește, ci tăcerea
care te eliberează. Ea se așterne vindecătoare pe sufletul lui Paul, marcat de o iubire trecută și
dureroasă. Albeața ei, puritatea pe care o simți, precedă noua iubire, una apărută accidental, din
senin, și fără legătură cu trecutul fiecăruia. Parcă mâna destinului a făcut un efort tainic pentru a
așeza aceste două suflete rănite unul lângă celălalt. Este, poate, singura iubire cu adevărat
purificatoare din proza lui Sebastian - un roman sensibil, interiorizat, revelator și profund
psihologic.
Femeile din literatura lui Mihail Sebastian poartă adesea chipul unei iubiri reale: Leni
Caler, actriță a vremii sale, cea care i-a marcat viața sentimentală și pe care o regăsim în personajele
sale. În Jocul de-a vacanța, el însuși notează în jurnal: „Pe femeie ar trebui s-o joace Leni. Este în
realitate Leni, tot ce așteptam de la ea, tot ce putea fi, tot ce în anume sens este...” (Jurnal
1935-1944) Corina, protagonista piesei, e o proiecție idealizată, dar și o formă de revanșă literară.
Sebastian scria pentru Leni rolul iubirii pe care nu o putea trăi. În Steaua fără nume, în Orașul cu
salcâmi, în Femei, iubirea apare ca o lumină trecătoare, ca o promisiune care nu se împlinește. Chiar
și în Accidentul, Leni apare indirect - în personajul secundar Ann, pictorița cochetă și frivolă.
Aceste iubiri literare - unele pline de melancolie, altele de tăcere și ezitare - nu sunt
întâmplătoare. Ele reflectă în mod profund propriile căutări și suferințe ale lui Mihail Sebastian.
Poate că tocmai pentru că viața lui sentimentală a fost marcată de neîmplinire, iubirea devine în
cărțile lui un spațiu al proiecției, al visului, al speranței - dar rareori al împlinirii. Citindu-l, simțim
nu doar povestea unor personaje, ci ecoul unei inimi reale, care a iubit mult și a pierdut tăcut.
Din păcate, viața lui Mihail Sebastian a fost departe de a fi liniștită. Nici în plan personal,
nici public nu i-a fost ușor. A trăit vremuri tulburi, apăsătoare, mai ales pentru cineva ca el - un om
de cultură, sensibil, dar și evreu, într-o lume care se închidea tot mai mult în ura și intoleranța anilor
'30-'40. A fost exclus din universitate, dat la o parte din viața literară, în ciuda talentului pe care
nimeni nu i-l putea contesta. Ca să fie publicat, și-a ales un pseudonim - Mihail Sebastian, în locul
numelui său real, Iosif Hechter - doar pentru a avea o șansă să fie acceptat într-o societate care nu
mai vedea omul, ci doar etnia.
Despre ce însemna să fii evreu în acea vreme, în această țară, Mihail Sebastian a scris cu o
sinceritate impresionantă în romanul De două mii de ani..., publicat în 1934. Deși înainte de război,
cartea arată limpede că problema etnică exista deja, că izolarea și respingerea se manifestau subtil,
dar constant. Nu e o carte militantă, ci una profund personală. Personajul principal - un tânăr evreu
- trăiește o viață între dorința de a se integra și conștiința că nu va fi niciodată pe deplin acceptat. Nu
e o dramă zgomotoasă, ci una tăcută, care apasă pe fiecare pagină. Poate că acuză - dar, înainte de

Vox Libri, Nr. 2 (75) - 2025 84