Page 81 - VoxLibri_75_2025

Lecturi, confesiuni, sentimente

temperament. Poate nu întâmplător: romanul poate fi privit și ca un omagiu tăcut adus surorilor sale.
Caroline, asemănătoare cu Jane sau Lucy, este o tânără săracă, educată, sensibilă, dependentă de
unchiul ei, dar profund lucidă și demnă. În schimb, Shirley, moștenitoarea bogată, este
independentă, liberă în gândire și expresie, un spirit nonconformist - mi-a amintit adesea de Emma
a lui Jane Austen, alt personaj feminin care mi-a plăcut mult.
Prietenia dintre cele două este surprinsă cu multă delicatețe. Ele nu sunt rivale, ci
complementare: Caroline aduce blândețe și reflecție, Shirley, energie și curaj. Se sprijină una pe
cealaltă tocmai prin ceea ce au diferit. Charlotte Bronte a știut să redea cu sinceritate acea legătură
profundă între două femei, rareori explorată atât de frumos în literatura epocii.
Eu nu am avut surori, dar am admirat mereu legătura profundă pe care cumnatele mele o
împărtășesc - o înțelegere tăcută, o solidaritate naturală, o grijă reciprocă ce nu are nevoie de multe
cuvinte. Poate de aceea m-a atins atât de mult prietenia dintre Caroline și Shirley: am simțit în ea
ecoul unei legături reale, trăite. Îmi imaginez că această prietenie descrisă atât de sincer poate fi și o
recunoaștere, subtilă și emoționantă, a relației strânse dintre Charlotte și surorile ei, o legătură care
le-a susținut în creație, în suferință și în tăcerile apăsătoare ale destinului. În Shirley, această
legătură nu e idealizată, ci profund umană: fiecare o sprijină pe cealaltă tocmai acolo unde este mai
fragilă. Iar asta face romanul cu atât mai emoționant.
Faptul că între cele două romane există un fir comun nu e deloc întâmplător. Charlotte
Bronte și Elizabeth Gaskell nu erau doar reprezentante ale aceluiași curent realist, ci și prietene
apropiate. Atunci când Charlotte ezita să se căsătorească, Gaskell a fost cea care a încurajat-o să
accepte dragostea lui Arthur Bell Nicholls, cel care o iubea de multă vreme. Această prietenie reală
dintre două scriitoare, fiecare puternică în felul ei, se reflectă cumva și în literatura lor, în
solidaritatea dintre personaje, în curajul de a vorbi despre nedreptăți și suferințe, dar și în credința că
viața, cu tot ce are ea, merită trăită și înțeleasă.
Dacă femeile din romanele sale mi-au amintit de ea, de surorile ei sau de prietenele
apropiate, atunci când am citit Villette, m-am întrebat cine ar fi putut inspira personajul lui Paul
Emanuel. În mintea mea, l-am asociat cu soțul autoarei, Arthur Bell Nicholls, cel care a iubit-o cu
discreție, cu răbdare, și a fost alături de ea în ultimii ani de viață. Profesorul Paul Emanuel, cu firea
lui riguroasă, conservatoare, uneori severă, dar în esență profund devotată și capabilă de o afecțiune
sinceră, mi s-a părut o transpunere romanescă a acestui om real. Poate că Villette este romanul cel
mai personal al Charlottei Bronte. Poate că în el a pus, cu și mai multă luciditate și durere, întrebări
despre iubire, singurătate și așteptare. Finalul rămâne ambiguu, dar tocmai de aceea atât de profund,
pentru că viața nu oferă întotdeauna certitudini, ci doar momente de claritate în mijlocul
incertitudinii.
După căsătorie, Charlotte Bronte a continuat să corespondeze cu una dintre prietenele ei
apropiate și, într-una dintre scrisori, a mărturisit că ține foarte mult la soțul ei, Arthur Bell Nicholls.
A recunoscut, cu o sinceritate senină, că relația dintre un bărbat și soția lui nu este așa cum și-o
imaginase sau cum o descriau alte femei nemulțumite. Pentru ea, căsnicia a fost o sursă de sprijin,
tandrețe și liniște.
Din păcate, viața lor împreună a fost foarte scurtă. Charlotte a murit la doar 38 de ani,
însărcinată cu primul copil, cel mai probabil din cauza unor complicații survenite în timpul sarcinii.
Destinul a fost nemilos, dar în ultimele luni de viață, autoarea a cunoscut, după ani de solitudine și
durere, o formă de iubire liniștită, reală, asemănătoare cu cea pe care o dăruia și personajelor sale.

Vox Libri, Nr. 2 (75) - 2025 79