Page 25 - VoxLibri70

tinereții sale, despre Bucureștii sub bombardamente și sub ocupații, despre Bucureștii suind din
mine și prăbușindu-se iar, strivit de lăcomia imperiilor, despre frumusețea simplă și tainică a
unui platan de pe strada Popa Soare, despre solemnitatea unei parăzi pe Calea Victoriei, despre
cum s-a format burghezia pe vremea regilor Carol I și Ferdinand, despre Atelierul de planoare al
lui Malaxa, despre cârciumioarele cu câte un lăutar de pe Calea Călărașilor. Era un trăitor și un
martor treaz, era cu adevărat stăpânul unei lumi de chipuri, imagini și experiențe.
Absolvent al Institutului Politehnic din București, devenise colaborator al profesorului
Elie Carafoli, la înființarea Industriei Aeronautice Românești, fusese apoi cercetător în diferite
alte domenii industriale. Ultimul loc de muncă: 1PROMET.
Și-a legat numele de Masoneria Română, în care a fost
inițiat în anul 1936, ajunsese la gradul 33 și ultimul, fiind
locotenent, mare comandor al supremului consiliu de rit
scoțian antic și acceptat, și decanul de vârstă al fraților săi.
Vorbea nespus de frumos, cu un ton uneori visător,
retrăind povestea, văzând, dinaintea ochilor lui care nu mai
vedeau, oameni și locuri, alteori exact, ca la un curs
universitar. Ochiul închis pe dinafară se deschidea fabulos
pe dinăuntru.
își cerceta iluminat trecutul, rămânând mereu ancorat
în prezent, om al vremii sale, un înțelept al cetății. Nu era un
paseist refugiat în amintiri, le considera anume pentru a
înțelege mai bine lumea în clocot din jur. Era dintre cei care
povestesc pentru a smulge ceva morții, cum spune Andre
Malraux, ridica în lumină clipe de frumusețe și experiențe cu
miez, spera să nu le dea pierzării, odată cu dispariția lui, să nu
Medalie primită de tatăl domnului
stingă sâmburele candelei aprinse de înaintașii lui.
Constantin Bărbulescu, instalator care
Mă aștepta așezat în fotoliu, lângă raftul de bibliotecă, colaborase la lucrările de la Parcul
iar la picioare i se întindea câinele, lupoaica Ana. începea Carol I. Avers și revers.
înregistrarea, ne opream, când și când, să ne sfătuim.
Socoteam că e interesant ce povestește, nu divaga prea
mult? Nu amintea niciodată despre faptul că nu mai vede și
că abia mai aude. Nu spunea niciodată că bătrânețea e o
povară. Nu-și folosea vârsta cape o scuză. Nu uita niciodată
de unde a pornit o paranteză, nu se lăsa niciodată purtat de
emoții, deși iubea nespus orașul și oamenii pierduți în
adâncurile timpului.
Când toate acestea au încetat, când convorbirile
noastre, întrerupte de Parce, au devenit capitolul unei cărți,
când n-am mai mers spre casa lor, pe străzile care ne legau:
Sfântul Ștefan, Plantelor, Doctor Burghelea, Dimineții,
Popa Soare, Mântuleasa, Pictor Luchian, m-a consolat
gândul că, în afară de paginile apărute în Povești ale
domnilor din București, inginerul Constantin Bărbulescu
lăsase moștenire alor lui alte câteva zeci de ore de

Vox Libri, Nr. 1 (70) - 2024 23