Page 22 - VoxLibri70

naveta la Mogoșoaia, cu căruța și calul, aducând cu ea și pe micuța Elena, pe care toți o numeau
ca la țară: Leana sau Leana lu’ Grosu. Prin toamna lui ’30, rămânând într-o vineri seară la sora sa,
Maria, când au pus masa și micuța Elena se juca în pătuț, a venit la ele prințesa Martha Bibescu;
era cât pe ce să o muște Ursu, câinele din curtea lui Oaie.
Martha și Veta au stat de vorbă înainte de a servi masa, au discutat la un pahar de țuică
făcută de Maria, atât cu cele două surori, cât și cu Oaie, cărora le-a spus că o să dea, pentru
bunăstarea Elenei, câte 1000 de lei pe lună, dar îi plătește ca primă lui Ion Dulgheru, pe care-1
avea an gaj at ca vizitiu la Palat, o dată la trei luni. Astfel că mama Veta putea conta, trimestrial, pe
3000 de lei de la prințesă.
După ce au cinat împreună, deoarece Maria tăiase doi cocoși durdulii și gătise o supă cu
găluște și un ostropel de cocoș cu piure de cartofi, au băut apoi, cinstind evenimentul, câte un
pahar de vin franțuzesc, trimis de George Bibescu de la vila lor din Franța, de la Evian les Bains,
construită de prințul român pe malul franțuzesc al lacului Leman.
După un ceas, Martha a încălecat pe iapa sa neagră, Josephine, pe care o legase la primul
stâlp, la parmalâcul casei, mergând călare la Palatul Brâncovenesc. Iar cele două surori, Veta și
Maria, alături de Oaie, au terminat sticla de vin discutând despre generozitatea prietenei Măriei,
cea care, în tinerețea sa, o salvase pe prințesă de la înec.
— Suntem la noi acasă, așa că este bine să discutăm pe șleau, Lisavetă! spuse Ion către
cumnata lui, care stătea alături și controla atent hainele fetei sale.
— Așa este, cumnate! Dar... ce vrei să spui?
— Drumul cătăniei bărbatului tău este lung și trebuie parcurs cum trebuie, iar noi
trebuie să facem ceva să-1 bucurăm, ce zici? rosti bărbatul către Veta, în timp ce un fulger lumină
zarea către porțile Bucureștiului. Toți trei aruncară privirile spre fereastră.
— Pe undeva ai dreptate, daria ce te gândești?
— Sora ta, Maria, mi-a zis că ar fi bine să vă faceți și voi o casă, aici, în Mogoșoaia. Așa
că am hotărât amândoi să vă dăm cei 800 de metri din spatele casei noastre, pe terenul ce dă către
Gheorghe Curcanu, să vă faceți casă, aici lângă noi, ce zici? spuse bărbatul, în vreme ce trase
câteva înghițituri de vin.
— Dar cât costă cei 800 de metri, cumnate? întrebă Veta pe un ton serios.
— Nu este prețul ca pe la București, aici la noi se vinde cu zece lei metrul, deci prețul
este 8 000 de lei, dar... pentru că ești sora soției mele, am să-1 vând la jumate de preț. Ce zici?
—Am să vorbesc și cu bărbatul meu, sâmbătă, când vine în permisie!
— Nu, nu vorbi nimic! Hai să-i facem o surpriză, nu vrei? întrebă bărbatul Măriei.
— De ce, dragă cumnate? se lamentă femeia.
— Plata terenului o faci într-un an, din banii donați de prințesă, așa că nu simți o mare
greutate financiară, iar acest lucru credcă-ți convine! adăugă zâmbind Dulgheru.
— Așa sunt rudele adevărate! Știi cum se spune: Rudele ți le dă Dumnezeu, iar prietenii
îi alegem singuri, așa că sunt de acord! răspunse Maria.
— Da, așa este, iar rudele trebuie să se ajute între ele, nu? punctă Oaie, golind paharul.
— Sunt bucuroasă pentru ce faceți pentru noi, iar Ion o să rămână înmărmurit!
Toți trei au discutat și au făcut planuri, astfel că Veta a spus să oprească prima rată din cei
3000 de lei, urmând ca ceilalți 1 000 de lei să îi plătească din vânzările pe două luni, gândind,
biata de ea, la un citat spus de Martha Bibescu, când erau la maternitate: Tragedia vieții constă în
ceea ce moare într-un om în timp ce trăiește, în vreme ce o ștergea pe mânuțe pe fetița sa.

Vox £ibri, Nr. 1 (70) - 2024 20