Page 19 - VoxLibri70

părând a fi precum un lemn lăcuit. Mâinile îndemânatice, pe ale căror degete parcă ședeau
senzori nevăzuți, rupeau bucățile de iarbă dintre straturi sau răreau, cu agilitate, răsadurile de
ardei Kapia, udate din belșug cu apa adusă de o pompă, direct din gârlă.
Aceștia, fără să discute prea mult, lucrau fără încetare și glumeau fără pic de rușine în
fața măicuței, contrariați de trupul firav și modul ei vorbăreț, care se auzea din ușa bordeiului,
unde stătea pe un scăunel oferit de proprietar, în timp ce susurul apei cânta de zor, în surdină.
După zece minute, bărbații, cu burțile zgâriate de lemnul lădițelor cărate, cu nasurile și
fețele roșii de la efort, s-au retras în locurile lor; au băut dintr-o sticlă de șocată oferită de măicuța
ecumenă, discutând despre muncă, bani, băutură și, bineînțeles, despre femei.
Peste nici zece minute, au tenninat de făcut socotelile si măicuța a achitat marfa, s-a suit
veselă pe capra căruței, așezându-și poalele sutanei sub pulpe, și a pornit. Urcă o pantă pe care
coti la dreapta, către marginea fermei, într-un cerc larg pentru a întoarce. în poartă aștepta
proprietarul, zâmbind.
— Drum bun, măicuță, să le mâncați sănătoasă! rosti el plin de bucurie.
— Mulțumesc, dragă Ioane, răspunse măicuța, ușor sugrumată de efort.
— Salutările mele și pentru Maica Stareță, maică Filofteie!
Ion Grosu făcu din mână femeii care se îndepărta, apoi coborî lângă bordeiul de la gârlă
și-i spuse unei femei de prin Gușați, Florica lu’ Mizoioc, să dea drumul la udat la prima solă de
ceapă, deși femeia avea o târnă de ardei în mână.
— Las coșul ăsta si mă duc, domnule Grosu! rosti femeia.
— Dirijezi din sapă apa să intre în parcela cu ceapă, apoi mergi și îți duci coșul la bordei,
după care te întorci la udat. Trebuie să uzi toate solele din dreapta și, apoi, pe cele din stânga,
până la calea ferată, dragă Florico, ai înțeles?
— Da, conasule, înțelesei! rosti ea bucuroasă.
Din senin, de peste pădure, norii scămoșați pluteau leneș pe boltă, iar printre smocurile
lor vineții se rostogoleau peste soarele ce părea blocat pe cer, tivindu-le cu o bogată aură argintie,
cu marginile lor lânoase. Era sfârșit de iunie, un iunie călduros și plin de umezeală, cu mari
cantități de precipitații; deseori rafalele de vânt atingeau, în locurile expuse, viteze foarte mari,
fiind o vară grea și apăsătoare, care a surprins pe toți.
— Dacă vezi că începe să plouă, că văd ceva nori, te oprești! aminti Grosu femeii.
— Desigur, conasule, așa fac! veni răspunsul acesteia.
Prima fermă de anvergură a lui Ion Grosu fusese realizată cu ceva vreme în urmă, pe o
suprafață de un hectar, fermă pe care o făcuse împreună cu Elisaveta, după căsătoria lor, în anul
1928. Atunci era asociat cu unul Ionică Floraru de la Mogoșoaia, care a pus la bătaie un teren bun
de grădină, în spatele poligonului de la Basculă. Era un bărbat priceput în arta și tainele
legumiculturii, deoarece de copil lucrase la Grădina Regală de la Gherghița, a familiei
Brâncoveanu, între anii 1929 și 1932.
Mai apoi, bărbatul, un tip îndrăzneț și foarte muncitor, fiind mânat și de un spirit
organizatoric ieșit din comun, se asociase cu Vasilica lu' Slaciu, soră cu Ioana, soția lui Gheorghe
Roată din Tamași. Din martie 1930, când bărbatul a fost încorporat la armată, de fermă s-au
ocupat Elisaveta Grosu și angajații săi; deoarece soțul femeii făcea armata în apropiere, în acea
perioadă, el se asociase cu bulgarul Țane Dimitrov.
Ion Grosu era un bărbat căutat de cei din agricultură, având relații cu armata, spitalele,
școlile și chiar și bisericile, care, fie cumpărau legume, fie cumpărau răsaduri pentru grădinile

Vox £i6ri, Nr. 1 (70) - 2024 17