Page 18 - VoxLibri70

mână de umărul cumnatului și cu cealaltă așezându-și cozorocul șepcii, astfel încât să nu-i intre
soarele-n ochi, până treceau de culmea delușorului după care era situată magazia, unde se
depozitau legumele pe care ei trebuiau să le livreze. Iși amintea de fața lui alintată de căldura
soarelui, când razele astrului poleiau coamele bogate ale mestecenilor din plantația de pe
marginea drumului, în vreme ce, aproape de râu, săgețile de lumini multicolore se zbenguiau
peste tot, reflectându-se-n oglinda apei, luându-i vederea cu strălucirea lor orbitoare.
Retrăia acele clipe, când mijea ochii deranjat și se uita înapoi, în timp ce prin praful
ridicat de roțile trăsurii se vedeau, ca prin ceață, casele micuțului cătun din margine de
București. Dar în fața lor se zărea orașul, printre clădirile care răsăreau după calea ferată ce
ducea spre Gara de Nord, unde se profilau blocurile estompate de lumina confuză și prăfuită a
zilei. Zgomotul unei căruțe îl trezi din visurile sale frumoase și liniștite. De pe capra căruței,
trase de doi cai murg-închis, a coborât elegant maica Filofteia, o călugăriță de la Căldărușani
venită să ia marfa comandată pentru mănăstire.
— Bună ziua, domnul Grosu, am venit ceva mai repede! Este gata comanda noastră? i se
adresă aceasta, pe un ton cald, proprietarului fermei.
— Desigur, cum să nu fie! Hei, Mere-Mere, vino cu Jean aici la mine! spuse cu glas
tărăgănat Ion, din pragul ușii, privind către argații săi.
— Hai, Jeane, hai lafa^//! se auzi vocea lui Mere-Mere, care se spăla pe mâini.
— Imediat, prietene, imediat! răcni ca să fie auzit colegul său de muncă.
Avea maica Filofteia niște ochi căprui mari și strălucitori, care îți sfâșiau sufletul cu
ascuțișul privirilor. Deși erau trecuți ca vârstă, ardeau totuși cu focul privirilor unei tinereți
mistuite de văpaia unor patimi înăbușite prin cotloanele sufletului. In josul feței, ușor ridată,
trona gura mare cu buze cărnoase, care te duceau cu gândul că păcătoasa femeie, în tinerețile
sale, ar fi aruncat elegant peste trecutul desffâului său hainele mironosițelor din margine de
București, apoi se călugărise.
Ion Grosu se învârti puțin în jurul celor doi, apoi îi ordonă lui Mere-Mere, care chicotea
pe sub mustață, cu glas răspicat:
— Te rog, coboară în bordei și adu marfa măicuței, băiete! Sunt trei lăzi de castraveți,
cinci de roșii, două cu ceapă și una cu leuștean, pătrunjel și mărar, care sunt puse lângă ușă-n
dreapta! îi zise răspicat bărbatul, care mereuîși răsucea mustața către obraji.
— Acum le aducem, șefule! Se poate?... noi pentru biserică facem orice! îl liniști țiganul
pe bărbatul care zâmbea înțelegător.
Măicuța se învârti puțin în jurul lor, apoi, când îl văzu pe Mere-Mere și pe Jean cum
veneau, cu câte-o ladă așezată la piept, băgă mâna în cutia de sub capra căruței, de unde scoase
două pungi, una cu prescuri de împărtășanie și alta cu colivă, spunând cu smerenie, dar cu
scântei de fericire în ochi:
— Când termină băieții, să le dați din pomana noastră, nea Ioane!
— Desigur, măicuță, desigur, am să împart la toată echipa, la masa de prânz! o liniști
bărbatul, care roșise un pic la vorbele femeii.
Cum luă cele două plase din mâna măicuței, Ion Grosu își aminti spusele prințesei
Martha Bibescu, enunțând o maximă a lui Goethe: Nimic nu este mai de prețuit decât valoarea
zilei INpoi duse plasele primite în interior, la răcoare.
Bărbile puternice, cu pielea slinoasă, pe fețele gălbejite ale bărbaților de la munca din
grădină, se înfruptau din belșug din razele soarelui care le bronzase trupurile negre de la natură,

Vox £ ibri, Nr. 1 (70) - 2024 16