Page 16 - VoxLibri70

nu putea face copii. Astfel că micuțul Tudor a fost încredințat unei familii înstărite din Chitila,
care avea o grădină de legume la Rudeni. Ii fusese asigurată, în mare secret, și o dotă lunară de
zece cocoșei de aur pentru creșterea și educația descendenților, pe toată durata vieții lor, după
cum spunea o bătrână a satului, ce văzuse la primărie documentele băiatului.
Tânăra Elisaveta avea o față curată și îngrijită, ușor bucălată, astfel că adesea făcea
gropițe în obraji, în mijlocul cărora trona un nas fin și bine proporționat, sub ochii verzi de
culoarea smaraldului; gura ei, precum o căpșună de mai, era mereu conturată de un ruj trimis din
Franța de sora sa, Constanța, măritată cu un fiu rebel din familia Bibescu.
Chipul ei, blând ca o zi liniștită de primăvară, cu ochi sclipitori și ageri, avea o expresie
curată și sinceră; toată ziua alerga de colo-acolo, prin grădină. Bărbatul o admira discret când,
mergând, îi tremurau ușor sânii, ca două gutui bine coapte, ori de câte ori se apleca peste
straturile frumos așezate, la câte o floare. Trupul zvelt și bine proporționat avea brațele care
păreau destul de firave, dar se dovedeau puternice și extrem de energice, uimindu-i pe cei din
jurul său, care o vedeau muncind prin curtea casei.
La nici o sută de metri mai jos, strada Puțul cu brad se ramifica în două străduțe, care
duceau în cartierul pe care toți îl numeau Țigănie. Acolo era partea sărăcăcioasă a satului, plină
de căsuțe dărăpănate care stăteau să se surpe, de bordeie și aplecătoare, de grajduri mizere și
locuințe prost lucrate de mâna țiganilor nevoiași, aduși pe vremea lui Brâncoveanu de către
străbunicul Lisavetei, de la una din fermele lui Gheorghe Șuțu, din Șuțești.
Cum acolo, în Țigănie, drumurile stăteau să se surpe, fiind pline de noroi care luneca
atunci când veneau ploile și se inundau bordeiele celor aflați în partea mai joasă. Dar, în acea
parte a satului, situată în vale, era multă lume plină de suferință, nevoi, foame și nenorociri.
Adesea, Ion Grosu le alina nevoile prin angajarea cu ziua a țiganilor maturi, a femeilor și chiar a
flăcăiandrilor, la muncile sezoniere de la grădina lui de zarzavaturi. Bărbatul avea un teren pe
care cultiva, an de an, legume, pe o întindere de peste două hectare. Terenurile fermei sale erau
situate la Stăvilarul de la Moară, pe râul Colentina, dar și în Lupu, zonă ce se afla pe malul și
lunca râului Colentina, către Chitila, unde de curând se construise calea ferată.
Când Ion Grosu a văzut că tot discul soarelui apăruse, sorbi ultima gură din cinzeaca lui
cu țuică de Pitești, pe care obligatoriu o consuma zi de zi, în maxim jumătate de ceas, cât aștepta
argații să iasă de la masa de dimineață.
— Hai, băi, puturoșilor, mai repede! Că se răcește mămăliga! Hai, mâncați ceva, nu?! le
zise, scurt, Ion Grosu.
— Măi să fie! Hai, băi frate, să mâncăm, că ne bate boeru'! spuse cu glas tărăgănat un
balaoacheș de-a lui Mere-Mere, care stătea în pragul ușii și privea mirat la colegii săi.
— Hai, Mămăligă! se auzi vocea lui Ion a lu’ Mere-Mere, fiind cel care-1 înțepa mereu
pe cumnatul său.
— Ce dracu' te grăbești, ca fata mare la măritat?! răcni cu tupeu bărbatul cel tânăr către
cel care i-a fost naș de cununie, cu una din fetele lui Ilie a lu' Graur.
Când se auzi contrat, fața lată și stacoj ie de oboseală a lui Mere-Mere se schimbă în chip
ciudat, iar obrajii-i căzură, dezumflându-se ca aluatul. Pupilele i se contopiră cu albul ochilorîn
niște pete tulburi verzi-cenușii, în vreme ce barba îi tremura, iar cu mâinile sale puternice
frământa nervos o șapcă neagră primită de la domnul Grosu, pe care o arăta bucuros celorlalți.
Țiganul era un fel de șef de echipă, ce aruncând o privire ursuză la ceilalți, (părând)
nervos că nu merg repede la masa oferită de boier, lovi cu piciorul în pământ și răcni:

Vox £ibriy Nr. 1 (70) ■ 2024