Page 26 - VoxLibri70

înregistrări, solilocvii pe casete, istoria vieții sale,
spusă de el însuși, atât cât apucase să istorisească.
De fapt, povestea elitei de ziditori ai Bucureștilor
de la începutul secolului XX, a nașterii și a
consolidării clasei de mijloc, de faptpovestea unor
străzi, a unor branșe, a unor case, a unor familii
bucureștene cu rădăcini înfipte în tot trupul țării.
Unul dintre nepoți, Mihai Coroi, plecat pe
atunci departe de țară, își rugase bunicul să-i
povestească despre neamul lor, având grijă să-i
dăruiască un mic aparat de înregistrat și casetele.
Era un leac de dor și pentru cel plecat în lume, și
pentru cel rămas acasă. Când domnul Constantin Colțul Bulevardul Colțea cu strada Blănari, unde
Bărbulescu a început să-și depene amintirile, lui i se era atelierul de instalații al tatălui lui Constantin
Bărbulescu.
adresa, nepotului absent. Fie că îi vorbea despre
cântecele timpului său, despre jocurile copiilor,
despre traseele tramvaielor, despre Primul Război, așa cum îl urmăreau pe hărți bucureștenii,
așa cum îl trăiau în orașul apăsat de lipsuri, de frig, de întuneric și de disperare, povestitorul își
echilibra în cuvinte și în glas căldura și umorul, tristețea și mândria, spaima și speranța.
în aceste memorii neîncheiate, sentimentul dominant este iubirea. Pentru oraș, pentru
tată, pentru muzică, pentru patrie. Domnul Bărbulescu, așa cum nu am încetat niciodată să-1
numesc în sinea mea, nu povestea cu gândul că îl vor auzi și alții, în afară de ai lui, nu se gândea
că vorbele imprimate pe bandă magnetică vor dobândi veșmântul tiparului. Povestea simplu,
pentru nepoții și copiii săi, povestea pentru el însuși, fără să calculeze efectele educative, fără să
îndulcească, fără să înfiereze, fără să dorească să impresioneze, întocmind versiuni eroice.
Povestea simplu, cald, câteodată ironic, câteodată amar, câteodată duios. în liniștea odăii sale,
fredona pentru nepot câte un cântec iubit, fie că animase oștirile române în lupte, fie că răsunase
în întunericul unei săli de cinema interbelic. Cântecele, firește, apar în pagina scrisă cu numai o
parte din fluxul emoțional sau comic sau eroic, acela al textului. Și îmi pare rău că nu se poate
altfel. Pentru că în vocea nonagenară care căuta să învie melodiile de odinioară era toată
ardoarea unei vieți trăite cu bucurie și recunoștință, cu sete de muncă, de frumos, de cucerire a
tu tu ror da ru ri lor lumi i.
Doamna Teodora Bărbulescu, doctor în biologie genetică, cercetătoare la Institutul de
Geriatrie, sub conducerea profesoarei Ana Aslan, a transcris casetele. Domnia ei și surorile sale,
doamna Anca Hanganu, inginer la I.T.B., și doamna Rodica Eugenia Coroi, doctor în
matematici, conferențiar la Catedra de matematici a ASE-ului, fac parte din acele familii în care
copiii și părinții, bunicii și nepoții se merită unii pe alții, știu să preia ștafeta și să o ducă până la
capătul cursei.
Chiar dacă domnul Constantin Bărbulescu nu a apucat să depene povestea până la
capăt, mesajul său ne apare întreg. E al iubirii de oameni, de patrie, de București. Dacă inima vi
se va strânge, dacă ochii vi se vor umezi, dacă veți zâmbi fără voie citind, înseamnă că ați primit
din plin valul de iubire dăinuitoarc și că prin fiecare dintre noi, cititorii, iubirea aceasta a prins
viață din nou.

Vox fibri, Nr. 1 (70) - 2024 24