Page 71 - VoxLibri34-2006

am fost în costum din secolul al X VIII-lea, și pe urmă o dată am fost în costum de papagal, din hârtie, și
ce-am mai fost? Da, și o dată în costum Second Empire, iarăși.”
Pasajele pline de umor abundă în amintirile Elisabetei Goga. Este un umor duios, lipsit de
maliție, un umor nostalgic și afectuos. Personajele evocate au devenit demult umbre și aduceri aminte:
„Și tante Constance Balș era așa. Cât soba. Avea o fustă de moire negru și un măline de mătase roz, plin
cu dantele. Foarte elegantă, inele la fiecare deget și coafura era așa: aicia un conci, dar nu un conci
ascuțit, așa, ca o plăcintă, dar marc, așa, și aici avea colțuri. în fiecare colț era o bijuterie cu o piatră dc
altă culoare.”
Amintirile coboară până în anii copilăriei, Elisabeta Goga având imaginea limpede a fetiței
care a fost și care iubea jucăriile: „La Alcalay, afară de cărți, de toate, și germane și franceze, în toate
limbile, avea jucării, jucării de la Paris. Bineînțeles mi-am cumpărat un leagăn. Era așa o scândură
foarte groasă, cât palma mea, cu niște frânghii mari și costa suma enormă de 16 lei.”
Cadourile primite atunci au rămas neatinse în aducerea aminte a doamnei aflate acum la
apusul vieții: „De exemplu mi-aduc aminte, era doamna Pherekide, care are bustul în Cișmigiu. Făcea
niște cadouri superbe. Și-mi aduc aminte, eram mică, aveam 6 ani, existau niște șervețele cu desenul
cu creion albastru, și trebuia să urmărești desenul, și să brodezi flori și frunze. Și pe care le făceai cadou
de Crăciun părinților etc. Și eu făcusem, și la șervețel mai trebuia brodată o frunză. Și a trebuit să
brodez. Pe urmă am primit cadoul care îmi plăcea foarte mult. Era un fel de scrin alb, laque blanc, cu
albastru, era o păpușă de porțelan, era un trusou întreg, era o baie mică, un săpun mic, un burete
mic... Eu eram încântată.”
Tânăra Elisabeta Odobcscu ajunge la vârsta măritișului și toate preparativele pentru acest
eveniment îi sunt foarte vii în memorie. Sc căsătorește cu Eugen Goga, fratele poetului, pentru care
nutrește o iubire castă, nealterată de curgerea timpului și în a cărui companie va cunoaște îndeaproape
viața literară a Bucureștiului interbelic. Va fi o desăvârșită cunoscătoare a literaturii, va avea lecturi
serioase și profunde iar umorul stenic, înnăscut o determină să-l guste pe “Apunake” al lui Grigore
Cugler, dovadă că avea “o anumită formă a spiritului”, indispensabilă pentru înțelegerea textelor
acestui insolitși fermecător scriitor.
Primul Război Mondial este un capitol aparte și el este prezent într-o optică dublă: amintirile
depănate în fața microfonului și jurnalul ținut în acei ani de către tânăra Elisabeta Goga. Două unghiuri
dc vedere, două perspective temporale ale unuia și aceluiași eveniment oferă cititorului dc la început
de secol XXI o sursă veridică de informație despre Războiul de întregire a neamului.
Este remarcabi lă ideea lui Rostâs Zoltân de a așeza față în față două tipuri de confesiuni. Se poate
urmări, de fapt, percepția asupra istoriei surprinsă în două momente diferite ale vieții „Coanei Lizica”.
Firul roșu însă, atât la diaristă, cât și la octogenara confesoare, rămâne nealterat: războiul a fost
evenimentul care a marcat prima jumătate a secolului trecut și a lăsat impresii definitive.
Tehnica purtării convorbirilor, dialogul bine condus, cu întrebări niciodată puse la întâmplare,
care curg unele din altele sunt doar câteva dintre punctele de atracție ale acestei mai mult decât
fascinante cărți. Se spune că amintirile sunt, pentru mulți dintre noi, singura comoară pe care nu nc-o
poate lua nimeni. Iată că, totuși, acest lucru este posibil, dovadă aceste aduceri aminte „încăpute pe
mâna” unui magician al interviului așa cum este Rostâs Zoltân.

Denisa TOMA

Vox Libri, Nr. 1 (3-4), Primăvara - Vara, 2006 70