Page 73 - VoxLibri nr.1 (78), 2026

Ars legendi

începuse să se depărteze de ea şi că această schimbare era prima dintr-o serie nesfârşită”5),
privind-o intr-o perspectivă idealizată, pe parcurs va realiza că, odată cu trecerea timpului,
respectiva versiune puternic subiectivizată asupra personajului feminin se va estompa, în urma
conştientizării efemerităţii frumuseţii, a grotescului morţii şi a caracterului tranzitoriu al
sentimentelor iniţiale de afecţiune, care îşi pierd din profunzime pe măsură ce amintirile naratorului
scad în intensitate, circumscriind o imagine falsificată a fostei iubite. Acesta resimte ca pe o datorie
morală necesitatea de a-1 vizita pe vărul Beatrizei şi va deveni chiar comentatorul versurilor scrise
de mediocrul poet în devenire, care îi mărturiseşte că îşi alege, ca sursă de inspiraţie, Aleph-ul din
pivniţa casei sale, „unul dintre punctele spaţiului care cuprinde toate celelalte puncte”, „locul unde
se află, fără a se confunda, toate locurile de pe planeta noastră, văzute din toate unghiurile”6
In continuare, considerăm necesară glosarea pe marginea simbolismului acestui spaţiu
care concentrează infinitul, comentând revelaţia naratorului. Aleph-ul rezumă misterele existenţei,
reprezentând o manifestare a unei cunoaşteri divine, absolute, oculte şi, totodată, futilitatea oricărei
încercări umane de cuprindere şi de pătrundere în esenţa absolutului, antrenată într-o logică a
paradoxului. Astfel, este relevată limitarea cunoaşterii şi a înţelegerii unei minţi umane, incapabilă
să perceapă şi să exprime această idee de infinit. în linii şi mai generale, experienţa Aleph-ului
prilejuieşte reflecţii asupra imperfectibilităţii sondării universului prin recursul la simboluri, care
presupun o interpretare mai mult sau mai puţin convingătoare a lumii, permiţând orientarea în
haosul existenţial, având funcţie mediatoare, unificatoare şi totalizatoare şi permeând toate
straturile existenţei umane: „punând în relaţie elementele distincte ale universului”, simbolul „îi
face atât pe copil, cât şi pe omul matur să simtă că nu sunt fiinţe izolate şi pierdute în vastul
ansamblu care îi înconjoară”7. Cu toate acestea, el rămâne, finalmente, o creaţie umană,
caracterizată prin stabilitate şi prin relativitate (în funcţie de cultura care i-a dat naştere):
„simbolurile prezintă o anumită constanţă în istoria religiilor, a societăţilor şi a psihismului
individual. Ele sunt legate de situaţii, pulsiuni şi ansambluri analoage şi evoluează conform
aceloraşi procese.”8 Altfel spus, semnificaţia atribuită unui simbol nu este imuabilă, ci „variază în
funcţie de fiecare subiect, fiecare grup şi, în multe cazuri, în funcţie de fiecare fază a existenţei lor”9.
Totuşi, această încercare de apropriere a misterelor universului prin apel la simboluri este,
după cum anticipam, din capul locului, aproximativă şi nu poate cuprinde esenţa lucrurilor. Mai
mult decât atât, memoria umană este şi ea limitată, după cum o barieră în calea aproprierii
absolutului, chiar dacă acesta ar fi cognoscibil, l-ar reprezenta chiar limbajul, ce nu poate exprima o
viziune totalizatoare, holistică, ci doar una parţială, fragmentară, întrucât el însuşi nu se
organizează după principiul concomitenţei, ci după acela al succesiunii, al secvenţialităţii, al
linearităţii unei tranşe sonore ordonate pe baza consecutivităţii sunetelor. în acest sens, esenţa
Aleph-ului rămâne indescriptibilă prin cuvinte, datorită caracterului său nelimitat,
multidimensional. Singura soluţie, imperfectă, la care va recurge naratorul, constă în enumerarea,
niciodată exhaustivă, a elementelor pe care le cuprinde acest punct în spaţiu, într-o încercare de
apropriere a preaplinului senzorial: „Orice limbaj e un alfabet de simboluri a cărui utilizare
presupune un trecut pe care interlocutorii trebuie să-l cunoască; cum să transmiţi altora infinitul

5. Ibidem, p. 146.
6. Jorge Luis Borges, Alpeh, în ed. cit., p. 155.
7. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant (coordonatori), lucr. cit., p. 36.
8. Ibidem, p. 42.
9. Ibidem, p. 43.

V o x L i b r i , N r . i ( 7 8 ) - 2 0 2 6 71