Page 70 - VoxLibri nr.1 (78), 2026

Ars legendi

limitele firii, în sensul că personajul va pierde, într-un moment de neatenţie, buruiana nemuririi
(aceasta îi va fi furată de un şarpe).
în schimb, basmul românesc invocat adânceşte reflecţia asupra problematicii nemuririi, pe
considerentul că eroul va ajunge pe tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, unde
va şi locui o perioadă, iar cronotopia (spaţio-temporalitatea) va fi organizată conform altor legi de
funcţionare, în raport cu cele care guvernează existenţa pe tărâmul oamenilor. Totuşi, timpul
petrecut într-un spaţiu sustras determinismului duratei în continuă curgere circumscrie o stază
existenţială, întrucât cursul firesc al existenţei este întrerupt, scurtcircuitat şi, de aceea, împlinirea
destinului este incompletă. Va fi nevoie de încălcarea interdicţiei de a păşi în Valea Plângerii pentru
a fi reactivată conştiinţa mortabilităţii, întru reintegrarea în datul firesc al existenţei. Sugestivă, în
acest sens, este călătoria dublu orientată: la început, Făt-Frumos se deplasează spre răsărit, traseu la
capătul căruia va avea loc iniţierea întru nemurire. Ca un corelativ al ei, călătoria de întoarcere va fi
orientată spre apus, conotată ca iniţiere întru moarte şi vertebrată de reinstaurarea unei cronotopii
plasate sub incidenţa istoricităţii, resuscitată prin actul recuperator de tip anamnetic. Reintegrarea
în ordinea firească a lumii culminează cu reaproprierea propriei morţi, confirmare a împlinirii
tripartite a destinului întru naştere, întru căsătorie şi întru moarte, destin căruia fiul de împărat dorea
să i se opună, ceea ce ar fi condus la o anihilare a înseşi naturii sale umane, reîntregită acum prin
recâştigarea datului fiinţial. De aceea, pledăm pentru interpretarea finalului ca o soluţie
soteriologică, iar nu ca damnare, deoarece mântuirea este rezervată, în logica eschatologică,
muritorilor, ca premisă a înveşnicirii în postexistenţă
şi, în egală măsură, ca promisiune a redempţiunii.
Revenind la parabola borgesiană, putem
afirma că autorul argentinian revizitează motivul
psihologic care stă la baza nevoii de a dobândi
nemurirea: teama de necunoscut în faţa morţii. Pe cale
de consecinţă, dorinţa lui Marcus Flaminius Rufus de a
accede la viaţa veşnică nu este deloc nouă, ci se
integrează, după cum am demonstrat, unei tradiţii
literare milenare. O constantă a psihologiei culturale a
umanităţii, încă din timpuri arhaice, este nevoia de
îmblânzire („apprivoiser”) a spaţiului şi a timpului
necunoscute, care generează sentimente angoasante,
la fel ca şi teama de moarte, dublate şi de
incertitudinile privitoare la destinul din viaţa de apoi.
în fond, d e z o rie n ta t în fa ţa d iv e rs ită ţii
fenomenologice, omul se simte „aruncat în lume” (în
sens heideggerian), astfel încât spaima care
nelinişteşte se naşte din sentimentul unei insuficienţe
ontologice. De aceea, reprezentările pe care oamenii şi
le creează pentru a-şi clarifica atât locul în lume, în
limitele existenţei cotidiene, cât şi condiţia lor în
postexistenţă, satisfac necesitatea vitală de ordonare,
ca o condiţie sine qua non a verificării, a confirmării
faptului că nu au ieşit din matca identitară, păstrându-
68
V o x L i b r i , N r . 1 ( 7 8 ) - 2 0 2 6