Page 71 - VoxLibri nr.1 (78), 2026

Ars legendi

şi, astfel, reperele valorice. Aşadar, ieşirea din haos se realizează prin aşezarea în ordine, ca funcţie
modelatoare a lumii şi, totodată, ca act de perpetuare a memoriei culturale. Astfel de constructe
antropologice definesc spiritualitatea unei întregi entităţi etnoculturale.
Născute dintr-o nevoie de atenuare a spaimei în faţa necunoscutului, dintr-o insuficienţă
ontologică, reprezentările privitoare la postexistenţă îşi au originea în interogaţiile fundamentale pe
care omul şi le-a adresat dintotdeauna cu privire la sensul destinului său pe pământ. De aici,
constanta organizării biplane a universului, stratificarea ontologică, dar şi alternativele
eschatologice, construite pe baza binomului redempţiune - damnare, ca o accentuare a
responsabilităţii morale necesară a fi asumată în timpul existenţei terestre. Tratate în registru
solemn ori parodic, ipostazierile lumii de apoi umplu golul ontologic cauzat de dezorientarea cu
privire la aşezarea sa în univers, ordonând haosul existenţial şi jalonând devenirile individuale şi
colective.
Astfel, prin faptul că experimentează, propriu-zis, nemurirea, personajul borgesian
urmăreşte să facă să dispară teama acaparantă de moarte. Cu toate acestea, mesajul parabolei este că
dobândirea vieţii veşnice, departe de a asigura împlinirea scontată, conduce la dezumanizare, la o
anulare a ceea de defineşte omul în resorturile sale cele mai intime. Cu alte cuvinte, dacă viaţa
obişnuită, încheiată întru moarte, presupune un şir de experienţe unice, care conferă sens existenţei
terestre, în desfăşurarea lineară dinspre naştere înspre trecerea la cele veşnice, nemurirea rezumă,
dacă ar fi să utilizăm tot o metaforă geometrică, o existenţă în cerc, i.e., fără un început şi un sfârşit
determinabile, de unde şi o anulare a caracterului irepetabil şi ireversibil al destinului uman, precum
şi o aplatizare a sentimentelor. Prin urmare, în concepţia lui Borges, departe de a reprezenta un dar
divin, nemurirea poate fi, mai degrabă, comparată cu un blestem, corelată cu o stare de monotonie
existenţială lipsită de sens, prin renunţarea la emoţii, dar şi la ideile de timp în continuă curgere şi de
moarte, fără ca fiinţa umană să mai experimenteze sentimentul împlinirii existenţiale ori al
finitudinii, odată ce scopul vieţii a fost atins.
Cităm, în continuare, câteva pasaje edificatoare pentru modul în care soldatul roman
percepe nemurirea: „Să fii nemuritor e un lucru obişnuit; afară de om, toate vieţuitoarele sunt
nemuritoare, fiindcă nu ştiu ce-i moartea; de aceea să crezi că eşti nemuritor e ceva divin,
înfricoşător, neînţeles. [...] Trăgând învăţăminte dintr-o experienţă de veacuri, obştea oamenilor
nemuritori atinsese desăvârşirea toleranţei şi se apropiase de aceea a dispreţului. Ştiau că într-un
timp nesfârşit oricărui om i se întâmplă toate lucrurile. [...] Homer a compus Odiseea', dacă
postulăm un timp nesfârşit, cu nenumărate împrejurări şi schimbări, ar fi imposibil să nu
compunem, măcar o dată, Odiseea. Nimeni nu e mai breaz decât ceilalţi, un singur om nemuritor
este toţi oamenii. Precum Cornelius Agrippa, sunt zeu, sunt erou, sunt filosof, sunt demon şi sunt
lumea, ceea ce, la urma urmei, e un mod plicticos de a spune că nu sunt. [... ]
Moartea (ori pomenirea ei) îi face pe oameni preţioşi şi patetici. Şi condiţia lor de fantome
te impresionează; orice faptă pe care o săvârşesc ar putea fi ultima. Nu există chip care să nu se
risipească precum chipurile din vis. Pentru muritori, totul se află sub pecetea irecuperabilului şi
întâmplătorului. în schimb, pentru nemuritori, orice faptă (şi orice gând) este ecoul altora care au
precedat-o în trecut, fără vreo noimă vizibilă, ori presimţirea fidelă a altora, care în viitor o vor
repeta până la vertij. Nu există nimic care să nu se simtă pierdut între oglinzi neobosite. Nimic nu se
poate petrece o singură dată, nimic nu este de o precaritate inestimabilă. Lucrurile triste, grave, 1
1. Jorge Luis Borges, Nemuritorul, în volumul Cartea de nisip. Proză completă 2, traduceri şi note de Cristina Hăulică şi
Andrei Ionescu, prezentări şi ediţie îngrijită de Andrei Ionescu, Editura Polirom, Iaşi, 2006, pp. 27-29.
69
V o x L i b r i , N r . i ( 7 8 ) - 2 0 2 6