Page 72 - VoxLibri nr.1 (78), 2026

Ars legendi

ceremonioase nu suntpentruNemuritori.”1
In finalul parabolei, Marcus Flaminius Rufus va renunţa la nemurire, bând din apa unui alt
râu, care face pe oricine să redevină muritor, o altă dovadă a necesităţii împlinirii destinului uman
firesc, pe pământ, întocmai cum şi basmul popular românesc analizat se încheie cu moartea eroului.
Deşi viaţa veşnică reprezintă supratema povestirii, Borges reorchestrează, în cheie postmodemă, şi
o serie de alte motive cu circulaţie universală, cum este cel al labirintului. Detaliind, spaţiul unde se
consumă existenţa personajului cunoaşte reinterpretări, în sensul că, din construcţia întortocheată
în care are loc una dintre probele necesare iniţierii eroului în mituri ori în basme, labirintul devine
un epitom al absurdului existenţial, al lipsei de sens ce orientează viaţa veşnică, adâncind confuzia
şi dezorientarea protagonistului, prin însăşi arhitectura sa, din care nu se întrevede posibilitatea
evadării, ceea ce circumscrie o capcană (meta)fizică. Prin contrast, dacă, spre exemplu, ne raportăm
la miturile greceşti clasice, constatăm că proba labirintului în care trăia monstruosul minotaur
dădea măsura responsabilizării şi a maturizării eroului, reflectând fie disponibilitatea acestuia de a
asculta sfaturile unui adjuvant (cum este cazul lui Tezeu, călăuzit de firul Ariadnei), fie
ingeniozitatea sa (ca în povestea lui Dedal şi Icar, în care faimosul arhitect confecţionează aripi din
ceară pentru ca el şi fiul său să se poată elibera din labirint).
Potrivit Dicţionarului de simboluri coordonat de Jean Chevalier şi de Alain Gheerbrant,
„labirintul trebuie deopotrivă să îngăduie accesul la centru printr-un fel de călătorie iniţiatică şi să-l
interzică celor care nu sunt calificaţi pentru aceasta”2, astfel încât cei care au privilegiul de a-1
străbate ating o treaptă superioară a cunoaşterii propriului sine. Dimpotrivă, după cum am
demonstrat, în textul borgesian, noua condiţie ontologică a soldatului va conduce la un sentiment de
neîmplinire existenţială, iar viaţa veşnică, imaginată ca stază existenţială, îşi va avea corelativul
simbolic în modalitatea de reprezentare a spaţiului labirintic claustrant, metaforă a infinitului
angoasant, de unde şi acentralitatea edificiului: „Labirintul e o casă care a fost făcută pentru ca
oamenii să se rătăcească; arhitectura lui, bogată în simetrii, este subordonată acestui scop. In palatul
pe care l-am explorat atât cât m-am priceput, arhitectura era lipsită de sens. Multe coridoare nu
duceau nicăieri, multe ferestre erau atât de înalte încât nu puteai ajunge la ele, multe uşi frumoase
dădeau spre celule minuscule sau spre câte un puţ, iar scările erau inversate, lucru de necrezut,
aveau treptele şi balustradele îndreptate în jos. Altele, agăţate de coasta unui zid monumental,
rămâneau atârnate în aer fără să ajungă nicăieri, după ce făceau înconjurul cupolelor întunecoase.”3
*
Conotaţii simbolice primeşte spaţiul şi în cea de-a doua povestire care constituie obiectul
articolului de faţă, intitulată Aleph - după cum aflăm din cuprinsul textului, „numele primei litere
din alfabetul limbii sacre”4. Trama narativă este construită în jurul a trei personaje: naratorul care
relatează la persoana întâi (o versiune ficţionalizată a lui Borges), fosta iubită a acestuia,
Beatriz Viterbo, şi vărul ei primar, poetul mediocru Carlos Argentino Daneri. Povestirea începe cu
moartea Beatrizei, ceea ce declanşează reflecţiile profunde ale naratorului referitoare la condiţia
omului în univers. Dacă, iniţial, acesta urmăreşte să îi cinstească memoria, în ciuda nimicniciei
umane în faţa indiferenţei cosmosului („mi-am dat seama că vastul şi schimbătorul univers

2. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant (coordonatori), Dicţionar de simboluri (mituri, vise, obiceiuri, gesturi, forme,
figuri, culori, numere), Editura Polirom, Iaşi, 2009, p. 503.
3. Jorge Luis Borges, Nemuritorul, în ed. cit., pp. 22-23.
4. Jorge Luis Borges, Alpeh, în ed. cit., p. 162.

70
V o x L i b r i , N r . i ( 7 8 ) - 2 0 2 6