Page 17 - VoxLibri_75_2025

Bucuria credinței
>

încheie aici dar pentru mine aceste cuvinte au fost ca o flacără de duh.
Un copil, în fond, spune cu voce prinsă. În cerneală. În lumina cuvintelor. Pentru tot ce
înseamnă aglomerația de vorbe pe care o înregistrăm în jurul și de jur împrejurul nostru o astfel de
epistolă cuminte, aprig de cuminte, se aude ca un susur de izvor în tâmplă de secetă. Niciodată nu
vom ști ce este în sufletul copilului citit, cuminte, care își dorește susținere să fie mai aproape de
carte, de bunătatea liniștii în cultura imediată, către care poți întinde mâna și crește. Crește cu inima
neatinsă de sclerocardia indolenței culturale, a jumătății de măsură sufletească. Copilul cuminte pe
care nu-l vedem pentru că își strecoară liniștea prin năframa viselor. Pe care îl remarcăm doar pentru
că aduce puncte în controlul ARACIT ori la teste PISA și nu pentru că poate schimba o lume cu
adâncul său plin de calm, de cumințenie. I-am transmis profesorului meu, dl. Florin Șindrilaru,
mesajul copilului - prieten și s-a emoționat. Pentru că s-a împlinit ca dascăl și în copilul care a luat
din ale copilului crescut de el. El este cel dintâi care m-a învățat că niciodată catedra nu-i alta decât
un treasc de lumină. În care se storc strugurii gândului să dea mustul plin de soare al adolescenței
înțelegerii lumii. Poate părea metaforic, dar știți, nu demult tare, profesorii vorbeau copiilor și
aceștia înțelegeau, reveneau a doua zi așteptând să vadă ce le mai spune proful ori profa despre cele
suspendate în ziua trecută doar din motive de timp. Unul dintre studenții mei, suferind de o
deficiență fizică vizibilă și deseori ironizată de cei din jur, mi-a povestit că atunci când a mers să își
facă practica școlară într-un liceu din Sibiu copiii l-au privit un timp apoi au fost extrem de atenți la
povestea lui. Le-a vorbit despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu în condițiile de viață, concrete, ale
vieții sale.
Nici un zâmbet, nici o luare peste picior și nici o aluzie „nesportivă” la handicapul său fizic.
Ba, cei care făcuseră zgomot și atacaseră pe profesoară repetat cu ironii au pus la bătaie șarmul unor
întrebări reale. Pentru că le păsa. L-au căutat la facultate, au povestit mult și l-au încurajat în
momentele în care au simțit că e singur, prea trist pentru a se mai apăra de monștrii cu ifose de
perfecțiune care-i locuiesc viața.
Nu putem altfel trăi învățarea decât ca pe un proces de descoperire a minunii. Ca pe o
incredibilă dăruire de înțelegere a lumii. Nicăieri mai mult decât în căușul gândirii noastre Hristos
nu intervine mai atent pentru a ne vindeca de singurătăți și răni, de neputința de a fi împliniți. Nu, nu
e vorba de carieră aici și nici de simplă vocație. Ci de o muncă grea, continuă, cu propriile tale frici și
îngenuncheri, cu propriile temeri că nu împlinești până la capăt dragostea pe care o ai pentru
Cuvânt. Îngăduiți dar inimii să vă vorbească și ieșiți din marasmul de vorbărie ieftină al ne-devenirii
de acum.
Când profesorul meu de limba română a auzit scrisoarea fetei mi-a spus: Mai ții minte care
era poezia cea mai impresionantă pentru voi la vremea aceea din Voiculescu? N-am răsuflat când
am spus: „Pregătiri de Cină”. Și sunt convins că dincolo de ecranul telefonului mobil a zâmbit.
Încurajator. Nu avem niciun drept de a ne lăsa profesorii să piară fără să știe despre iubirea și
preocuparea noastră. Plecăm într-un astfel de pelerinaj spiritual și memorialistic. Pe cale. Despre
Pedagogia Cotidianului.

Vox Libri, Nr. 2 (75) - 2025 15