Page 19 - VoxLibri_75_2025

Pagina bibliofilului

lui de menestrel cuvinte niciodată auzite peste lume. Ca răsplată, îi va născoci chipul în vameșa lui
clepsidră. Va sta în rând cu Marii Barzi, căutând: „crengi uscate pentru un foc de noapte... //
Dumnezeu îi lasă în bâhlita lor meditație. / Doar Orfeu, vigilent între ei, mă plesni cu un bici: / -
Poți trece : poezia nu se face cu apă.”. Legea poetului nu-i pe măsura legilor lumii, ci a drumurilor
neumblate, printre pietrele Nordului. Focul ce-l mistuie nu-i din vreascuri adunate în grabă:
„-Poezia nu cere să bem nămolul, / ci să veghem cum se limpezește apa deasupra lui. / Nu ești captiv
numai în nămol, ci și în limpezimea apei.”
Înțelepciunea se deslușește în cuvinte prin tăceri. Locul cuvintelor e luat de glasul ochilor.
Cuvintele sunt fructul ființei în stare de veghe, în armonii orfice, o identificare cu sâmburele
divinității, acel semn negru de dinaintea desfacerii luminii: „doar poetul aparține poemului / și
poemul poate grația sau poate da morții / capetele pentru coroana cuvintelor.” și, mai apoi,
conchide: „hotarul dintre nămol și apa limpede / îl cunoaște numai poetul care vine la Valea Seacă a
Poeziei.”
Drumul pustiirilor duce în altă parte, fără să caute nimic și niciun liman. Un fel de râu
zadarnic, cu maluri surpate. Țărmurile jinduite nu-s de adăstat. Fascinant ar fi ca poetul să ridice iute
ancora, să navigheze numai în larg. Pe când în satul lui de sub Codrii Sălajului nu va întâlni, „niciun
zid de cetate, nicio propilee / printre care să vezi zeii trecând.”. Acolo, Marii Barzi „caută să-și
închipuie / mănăstiri de sunete printre pietre”. În frunzele și prin iarba pădurii poetul își aprinde
lămpașul de la licurici, în căutarea „zidului năruit și neisprăvit”.
Ce minunăție de ecou dinspre meșterul zidar de mănăstire! Precum Iisus „înaintea
patimilor și-ar fi văzut trupul omenesc / descompunându-i-se în cenușă și lut”, poetul e acum un
jucător ocolit de noroc, grăbit mereu spre alt joc, din nou pierzător. Și-a preschimbat sufletul în
marmura cuvintelor, după ce a negociat paradisul între patimă și extaz: „Coala de hârtie e flămândă
după mierea literelor: / tot ce am scris azi-noapte s-a risipit. // Nu sunt coloane de piatră, nici
propilee pe coala unde scriu.”. Nu-i rânduială limpede în lucrarea lumii și-i tulbure liniștea. Într-o
astfel de lume, pașii poetului sunt ca volbura apelor la vale. Rugăciunile îi sunt goale către adulații
zei fără chip: „Lectura este ca și ghicitul viitorului în măruntaiele păsării. // Din patul meu
sărăcăcios de poet / privesc prin geam și strig uimit: slavă fulgilor de nea ! / Ei sunt fisurile pe unde
vin spre noi îngerii”. În odaia lui, ferestrele nu dau întotdeauna spre soare. Uneori, nu îi e la
îndemână împletitura și meșteșugul luminii. Zodia nu îi e turn de veghe. Pasul îl poartă pe căi pavate
cu pietre ascuțite.
Nu-și simte rănile tălpilor și crucea e mai dulce să și-o poarte din lemn ușor. Golgota-i pare
o piramidă scundă ori o citadelă ce-și tot sporește zidurile. Nașterea poemului e supliciu și osândă
purtată pe această Golgotă a lui, până ce va putrezi lemnul crucii și sângele îi va deveni spumă
astrală. Zarea lui e fără început. Lumina-i stă zăvorâtă în mica lui veșnicie, măsurată într-o clipă:
„Teme-te de privirea care te iscodește din orbul zid” sau: „Mă temeam de picătura de sânge de pe
albul paginii: / o încurajam să pulseze mai departe - / ea stătea ghemuită în primul cuvânt al
poemului / fără să știe dacă se află prin venele unui om viu / sau s-a scurs dintr-o rană.// Ce poate fi
mai neajutorat decât o picătură de sânge / tremurând pe albul paginii.”. Poetul se simte ca într-o
colivie, condamnat să se supună legilor lanțului, cu zbor îngust.
Pare că l-a ajuns vremea pomului care abia mai înflorește, fără a rodi. Înfiat în tăcerea unei
semințe, își poartă crucea între vremelnicie și veșnicie, cultivându-și singur mica lui libertate, în
prag de seară, la amurgul zăpezilor. Îl bântuie năluca unei eternități înșelătoare și himera nemuririi.

Vox Libri, Nr. 2 (75) - 2025 17