Page 20 - VoxLibri_75_2025

Pagina bibliofilului

Se face tot mai târziu în diminețile lui cu
lumină cenușie, golite de chemări și de tot
felul de absențe. Nu i se îngăduie nici
osteneala, nici renunțarea, nici răgazul să
se vaiete, nici ispita revoltei: „nu-i aduc
nimic poemului, nicio întrebare hâtră... /
Mă retrag doar, răbdător, să văd cum
cuvintele lui se / adâncesc, când își sapă,
singur, Iliada lui de morminte. / Atunci
cobor și eu printre ele și mă îngrop / cu
întrebarea despre Dumnezeu, / și-l
pândesc, ca un copil lângă gardul grădinii
/ așteptând să se coacă migdalele.”.
Venit la vremea lui, păstor și păstorind
cuvinte, poetul ispitește poarta luminii să
se deschidă.
Nu urcușul îl ademenește, ci
adâncurile, drumul spre cele tainic
ascunse. Cu fiecare rostire își trăiește
duminica răstignirii. După fiecare jertfă
rostită, el renaște, se trezește mereu viu,
ca după un somn ce nu pare să fie moarte
absolută, ci reîntoarcere. În spectacolul
clipei nu face figurație ieftină.
Își joacă rolul cu sinceritate, după ce a zvârlit peste bordul corabiei sale tot lestul
sentimental.
Îl îmbie cugetarea bătrânească. Toate îi vin din lumină. Nu se cantonează în nimic
consolator, nu pune diagnostic decăderilor lumii. Stă în miezul eternității, desenându-i limitele, fără
să-i altereze substanța: „Un timp poemul meu va fi focul spre care veniți - / Îngăduie, Doamne, să
fiu doar cel care ridică / literele, zarurile din cenușă.”.

Vox Libri, Nr. 2 (75) - 2025 18