Page 94 - VoxLibri70

O altă zi dedicată ursului este cea de 1 august, care purta în popor numele de Macavei
(de la Sf. Muc. Macabei) sau împuiatul Urșilor (împerecheatul Urșilor). La sfârșitul verii și
începutul toamnei urșii își fac stratul de grăsime pentru iarnă, perioadă în care aduc și cele mai
mari pagube livezilor și turmelor de animale. în ziua respectivă, în Țara Hațegului, ursului i se
puneau ofrande de carne în cale, de obicei o pulpă de vițel, spunându-i-se cu voce tare: „Na,
ursule!”23.
Același obicei de îmbunarc și plătire a ursului în ziua respectivă, cu bucăți de came, îl
amintește și M. Lapteș: „Na, ursule, mâncare,/Să nu te dai la mioare/Să nu te dai la vite/Că-s
.
mândre și comute”24 *
însă, în tradițiile populare românești ursul mai este văzut ca un spirit protector, în
virtutea unor străvechi credințe care asimilau ursul cu spirite ale strămoșilor, cu întruchipări ale
unor zei tutelari (Zalmoxis) sau chiar zeități care stabilesc la naștere soarta, destinul omului
(Ursitoarele).
Astfel, în Ardeal, la nașterea copiilor era invocată puterea benefică a ursului, pentru a
influența în bine Ursitoarele prezente la căpătâiul nou-născutului2>. De asemenea, exista
obiceiul ca nou-născuților să li se dea „o linguriță de unsoare de urs ca acesta să poată rezista
influenței ursitoarelor, care veghează la căpătâiul lui și îi țes viitorul26 27 28”.
Tot la naștere, în Țara Hațegului, copiii erau unși cu untură de urs, pentru a fi puternici și
sănătoși, precum ursul2. Și în satele din Platoul Luncanilor când se pușca un urs, grăsimea lui se
păstra în bășică de porc (vezica urinară - n.n.) și, la nevoie, copiii erau unși cu această grăsime pe
burtă și spate, ca să fie puternici și sănătoși ".
Dacă copiii se îmbolnăveau și niciun leac nu le aducea însănătoșirea, familia executa un
ceremonial arhaic, pentru un nou botez. Astfel, copilul era luat în brațe de mamă și dat unei femei
prin fereastră, atribuindu-i-se un alt nume, de obicei de Ursu sau Lupu. Transferul copilului prin
fereastră avea semnificația unei noi nașteri, cu o altă ursită. în acest fel, boala trebuia să piardă
urma copilului. Iar noul nume atribuit, Ursu, Lupu, avea menirea de a se lupta și de a alunga
maladia care pusese stăpânire pe trupul copilului, așa cum ursul sau lupul își alungă dușmanii. Și
nu de puține ori, acest ritual avea rezultatul scontat, după cum ne informează interlocutoarea
~29
noastră29.
„în numeroase sate românești transferul vitalității unor animale sălbatice se efectua
până la începutul secolului al XX-lea, nu numai prin alăptarea simbolică, ci și prin schimbarea
numelui copilului bolnav și acordarea altor nume, în general Lupu și Ursu, după alt ritual decât
ccl creștin, de către altă persoană decât preotul și în altă împrejurare decât biserica. Botezul avea
menirea să recâștige sănătatea și să confere vigoarea animalelor invocate.”30
Copiii bolnavi de sperietoare, adică cei care căzuseră bolnavi în urma unei sperieturi

23.1. Ghinoiu, Calendarul țăranului român Zile și mituri. București, Ed. Univers Enciclopedic Gold, 2018, p.
265.
24. M. Lapteș, Anotimpuri magico-religioase, Deva, Ed. Corvin, 2011, p. 203-204.
25 I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, Ed. Elion, 2004, p. 96).
26. T. Frâncu; G. Candrca, Românii din Munții Apuseni (Moții), București, 1888, în Sărbători și obiceiuri
românești, de I. Ghinoiu, București, 2004, p. 96.
27. I. Ghinoiu, Sărbători și obiceiuri românești, București, 2004, p. 96.
28. M. Lapteș, op. cit., p. 205.
29. Informator: Golda Lucrcția (82 de ani, Crișan, corn. Ribița, 2012).
30. I. Ghinoiu, op. cit., p. 94. i

Vox Libri, Nr. 1 (70) ■ 2024 92