Page 89 - VoxLibri70

incertitudinea privind valoarea propriei creații se
transformă, uneori, într-o veritabilă dramă existențială: Eugen Evu
va accepta oare ea, Poezia (acest imens „rezervor” în
care se varsă lacrimi și sânge, cum își imaginase POEME INTERMINABILE
Baudelaire), „sângerarea pe dinlăuntru” a poetului
hunedorean?
Intr-un Sonet către poezie, Eugen Evu adresează
acestei delicate fiice a Artei o rugă în acest sens:
„Îndură-mi ca în iarna unui crin/ să-mi sângere
cuvintele sub chei”, cerându-i privilegiul ca Poezia,
veșnic însetată, să primească, la „sânu-i”, și rostirea sa.
De această dată Poezia este asociată iernii și frigului
care nu iartă neinițiații, amatorii de vorbe goale, artistul
fiind conștient că, intrând în imperiu-i rece și
necruțător, va trebui să plătească tributul: „Ci beat de
frig să mă aplec sub spada/ Pe care-o luminezi cu buze
reci/, Din aerul tăcerii tale deci/ Să delireze-n trandafir
zăpada”. Nici un sacrificiu nu i se va părea prea mare dxoxfDi)
însă, dacă prețul este acceptarea, de către Artă, a 2012
stângăciilor sale de ucenic vrăjitor: „Și-n doliu nins,
când dă izvor mormântul/ Tu însetează să-mi primești
Cuvântul!”
Același Friedrich Holderlin considera poezia o luare în posesiune a realului, o primă
reașezare și lărgire a hotarelor realității în înțelegerea noastră. In cazul poetului hunedorean,
însăși lumea va fi transfigurată în poem: plaiurile natale, țara, mormintele strămoșilor, iubirile,
anotimpurile, aștrii de pe cer, mierlele, iedera și câte și mai câte... De cele mai multe ori, sufletul
și mintea poetului devin o imensă pâlnie care, adunând laolaltă toate semnele, le transformă
într-o unică simfonie a slovelor, încât, la un moment dat, poetul încetează a mai trăi printre
lucruri, viețuind prin și printre Cuvinte, la hotarul dintre realitate și creație, dintre sensurile
palpabile ale lumii materiale și inefabilele semnificații ale verbelor materializate în vers.
Totul sfârșește prin a se transforma în idee și simțire, iar în cele din urmă, în Cântec.
Pentru că, înainte de toate, Eugen Evu ni se va adresa cu simțirea și abia apoi cu gândul. „Mă
fascinează mulțimile”, mărturisește în Toate iubirile, „cenușa de aur a ciocârliilor” îi ajunge
aproape de buze, el culegând lumina oamenilor și transformând-o într-unpoem-sărut. E fascinat
de tot ceea ce îl înconjoară, iubind totul. In imaginația sa, mestecenii devin „miri sălbăticiți în
muzici”, „miri ai nedeilor”, prin ei nădăjduind să descopere „umbra din secoli”, așa cum Blaga
descoperea, în trunchiul secularului gorun, coșciugul - pentru că existența, întotdeauna (și
inevitabil), implică și istorie, implică și moarte. Și de fiecare dată, după fiece rană, obligatoriu,
sângele artistului, „ca ninsoarea în ploi”, se va prelinge/ topi în poemul „marilor iubiri”
(Mestecenipe umbra verii)-. oare nu definea J. Cocteau scriitorul drept cel care lasă să-i curgă
sângele prin vârful penei sale?
Condiția poetului este asemănătoare cu cea a înaripatelor care, după ce „pătrund zarea”,
întotdeauna cresc „cu vânt în aripi către mâine”, neabandonându-și niciodată zborul,
nemaiîntorcându-se în același timp și loc, lăsând în schimb în urmă, ca rod al unei „clătinări în

Vox £itiri, Nr. 1 (70) - 2024 87