Page 90 - VoxLibri70

străfund”, cântecul care doar „murindu-le rămâne”
(Străine păsări). Dacă rămâne - iată obsedanta
dilemă a poetului... Pentru că uneori zborul poate fi
frânt de însăși iubirea de zbor. Ce se va alege atunci de
Cântec, când însăși dragostea de Cuvânt te frânge?
Ce se alege de Poet, de numele său, când „nici nume
nu se va alege/ din această ardere, din senina-i jale”?
Răspunsul este simplu, ne destăinuie poetul în
Poate-o să mă frâng: „Poate-n lacrima cărților
me le-n păduri/ vei găsi vreun cuvânt să te-nalțe,
cândva.../ Eu voi fi o tăcere pe guri/ Ca un zeu exilat
în neliniștea ta.” (Mihai Eminescu se întreba, la
rându-i: „Dintre sute de catarge...”). Un lucru devine
cert după această timidă radiografiere a ideaticii celor
douăzeci și cinci de poeme propuse culegerii Toate CARTE CU ARIPI
iubirile, încă în 1974, de către Eugen Evu: că una
dintre marile teme ale poeziei sale avea să devină, DESCHISE
pentru deceniile care vor urma, Poezia însăși...
Am rămas impresionat, îndurerat într-una din
Ldiiura Destine Literare
vizitele mele la poet; era o zi de decembrie, umedă și
rece. L-am găsit la masa de scris, pe care abia mai era
loc de teancurile de cărți, de manuscrise; își revizuia poemele pentru un nou volum, în anul
acela, care era pe sfârșite, publicase deja șase cărți. Și așa cum stătea cu fața la masa lipită de
perete, pe fereastra din dreapta se revărsa în odaie, parcă vâscoasă, cenușiul zilei de iarnă. Era
foarte frig, era doar unul dintre miile de apartamente din oraș fără căldură, fără apă caldă. Dacă
priveai pe geam de acolo, de la etaj, vedeai un parc aproape pustiu, iar dincolo de parcul cu
arborii desfrunziți și părăsiți de înaripate, se înălța spre cerul de plumb o biserică albă. Și așa
cum îl priveam pe poet (eu fiind așezat pe o canapea, în stânga), aveam senzația că foile
împrăștiate sunt învăluite într-o lumină blândă, dureroasă. Și atunci am înțeles cum s-a născut £#
lumina mâinilor, poem emblematic pentru sensibilitatea și muzicalitatea liricii sale, publicat în
1982, la opt ani după ce Ștefan Augustin Doinaș îl elogiase cu prilejul debutului său editorial,
îmi voi îngădui să citez, în încheiere, acest poem:
„Chimice ninsori caută ochii bătrânilor/ Eu scriu poeme la lumina mâinilor//A murit
adevărul în larma de-afară/ Și-i frig (din Bacovia)-nspre noi, domnișoară// Umbra vinului roșu
sărută scântei/ în lentila de cobalt a ochilor mei// Cine-ar crede sau vrea să mai creadă că sunt/
încă-asemenea vieți pe pământ/ Și că-n lume mai ninge cum ninge acum/ Dinspre cei care-am
fost, peste cei care sunt// Și ninsoarea-i ieșire din vis a fântânilor/ Pe lumina tăiată a mâinilor”.

Vox £itiri, Nr. 1 (70) - 2024 88