Page 81 - VoxLibri34-2006

(iew de creație

judecă, în fapt, pentru că și-a dus mama la azil, pentru că n-a vizitat-o, n-a vrut s-o vadă după ce a
murit și că și-a continuat viața fără să fie incomodat, în vreun fel, de pierderea suferită. E judecat
pentru că n-a știut să-și aleagă prietenii, pentru că nu a iubit și abia mai apoi pentru faptul că a ucis un
om. Această ucidere pare să fie o continuare a vinei lui de a-și refuza sentimentele, o consecință a
împietririi sufletului. D-nul Meursault poate să fie un vrednic membru al Partidului din „1984”, unul
care nu întreabă, nu crede în Divinitate, nu iubește, nu are prieteni, nu are amintiri, de fapt nu are nici
prenume. Prin asta el seamănă cu O'Brien (prietenul lui Winston și, în același timp, călăul lui, membru
al partidului interior), cu d-nul Charrington, cu Parssons. Ei nu au prenume deoarece nu le este
necesar, pentru că este mult prea intim, prea apropiat, iar Partidul nu are nevoie și nu cere intimitate.
Măriei nu-i trebuie, în schimb, numele dc familie, nici Julici, dc altfel. Ele sunt simbolul eternului
feminin, sunt cele care oferă o clipă de răgaz, o amintire pentru zilele grele ce vor veni. Amintirea lor
sc confundă cu libertatea, cu soarele, cu vântul, cu vremurile fericite: „... am căutat un chip. Dar acest
chip avea culoarea soarelui și flacăra dorinței: era acela al Măriei”. (Străinul) „Se făcea că era pe
Tărâmul de Aur, sau că stătea în mijlocul unor ruine uriașe, mărețe, luminate de soare, cu mama lui, cu
Julia,... și nu făcea nimic, stătea, pur și simplu la soare, vorbind de lucruri pașnice.” (1984).
După luni de detenție Meursault își amintește despre cei doi părinți ai săi. Sunt puține
amintiri despre tatăl lui, dar ține minte că acesta „vâna” toate execuțiile capitale, la care ținea să fie
martor. Intr-unui din „scenariile” pe care și le imaginează, în eventualitatea eliberării sale,
Meursault se gândește să meargă și el la toate execuțiile. I se pare extrem de important acest lucru,
chiar educativ. Regăsim acest gând nu doar în „1984”, unde copiii, îndoctrinați de Partid, merg cu
cea mai mare plăcere la execuții, acestea fiind considerate culmea distracției, ci și în „Colonia
penitenciară” a lui Franz Kafka, unde, pe vremea fostului comandant, copiii erau așezați în primele
rânduri ca să asiste la torturarea condamnaților cu Mașina, invenție a aceluiași comandant. Idcca
participării lui Meursault la execuții poate însemna o nevoie dc a-și reafirma existența, dc a simți
ceva profund, dc a sc simți viu.
Spre sfârșitul cărții, Meursault începe s-o înțeleagă pe mama lui, așa cum n-a înțeles-o pe
vremea când trăia și începe să creadă că moartea e doar începutul spre o nouă existență. Este o
schimbare ciudată, având în vedere că el nu crede în Dumnezeu și în viața veșnică. Winston Smith
este „curățat de păcate” la Ministerul Iubirii, prin tortură și apoi redat societății, pentru a putea
deveni „pur” în vederea uciderii lui. La fel ca și preotul care îl vizitează pe Meursault în închisoare și
care dorește să-l aducă pe drumul cel bun, pe Winston nu îl pot ucide înainte de a se converti, trup și
suflet, la Fratele cel Mare.
în ambele romane, societatea are un cuvânt important și definitoriu, atât pentru că ea este
cea care impune regulile, cât și pentru că este cea care îi condamnă, prin membrii colectivității, pe
toți aceia care nu se conformează acestor reguli. Este adevărat că unul din romane este o
contrautopie și celălalt un roman specific secolului XX, roman al absurdului, dar este tot atât de
adevărat că societatea ne face și ne impune și nouă regulile ei. Noi suntem, uneori, Winston sau
Meursault: suferim dc pe urma greșelilor noastre trecute, nu reușim să comunicăm, nu ne
cunoaștem pe noi înșine și nu îi cunoaștem pe cei de lângă noi. Poate că nu înțelegem cum și de ce
trebuie să se întâmple lucrurile așa, dar măcar noi putem visa, putem iubi, putem spera, putem avea
idealuri și credință. în speranța că, pentru cei ce citesc acest mic eseu, cel puțin, toate lucrurile se vor
termina cu bine, vom putea să ne revedem pe câmpiile imaginației. Roxana Monica BORTOȘ

Vox Libri, Nr. 1 (3-4), Primăvara - Vara, 2006 80