Page 31 - VoxLibri nr.1 (78), 2026

Lecturi, confesiuni, sentimente

radiofonic, iar el prinsese deja piesa. M-am oprit şi eu şi am
ascultat, dar n-am prins decât o parte din finalul piesei.
Tata a stat o clipă în tăcere după ce s-a terminat, apoi a zis,
cu ochii puţin în ceată şi o mirare sinceră în glas: „Doamne, cum s­
a gândit să scrie aşa ceva... Foarte tare! Aşa înnebuneşte un om,
săracul!”
M-a impresionat reacţia lui. A doua zi m-am dus la
bibliotecă şi am căutat cartea. Aşa am citit Iona , nu pentru că era
pe o listă de lecturi, ci pentru că simţisem, prin ochii tatălui meu,
că acolo era ceva mare.
Iona este o piesă in patru acte şi cu un singur personaj,
detaliu care spune mult despre singurătatea fiecăruia dintre noi,
oamenii moderni. Personajul este închis în burta unui peşte uriaş.
De acolo, din acel spaţiu strâmt, dar destul de mare cât să-ţi pierzi
minţile (cum spune el) încearcă să cheme ajutorul, să evadeze, să
supravieţuiască, îl cheamă pe Dumnezeu şi se caută pe sine.
În încercarea de evadare, Iona sapă şi sapă în pereţii
peştelui, dar când reuşeşte, descoperă... că e doar prins într-un alt peşte, un labirint din care nu poate
ieşi la lumină, libertatea lui fiind pe vecie refuzată. Poate pentru că libertatea nu e un loc, ci mai
degrabă o stare lăuntrică.
Când recitesc piesa, mai ales spre final, mă gândesc la Sorescu, nu doar la Iona. Nu pare
doar o replică de personaj, ci parcă o mărturisire ascunsă a poetului. Aşa-l simt: copleşit, arzând pe
dinăuntru, dar cuvintele îi sunt flăcările prin care trece.
„Sunt ca un dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieşit toate minunile, şi venirea pe
pământ, şi viaţa, până şi moartea - dar o dată ajuns aici, în mormânt, nu mai poate învia. Se dă cu
capul de toţi pereţii, cheamă toate şiretlicurile minţii şi ale minunii, îşi face vânt în dumnezeire ca
leul, la circ, în aureola lui de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin cerc, nici
nu s-a gândit c-o să se poticnească tocmai la înviere!”
Moştenirea lui Sorescu - la „soroacele mai mari”

În 2026 se împlinesc 90 de ani de la naşterea lui Marin Sorescu şi, în mod simbolic, tot
atunci se rotunjesc şi 30 de ani de la trecerea sa în eternitate. Îl recitim nu doar pentru valoarea
estetică a operei sale, ci pentru ceea ce ne-a oferit în esenţă: libertatea de a gândi altfel, de a spune
lucrurilor pe nume cu un zâmbet în colţul gurii, de a transforma absurdul în poezie şi tristeţea în
reflecţie. Sorescu a scris pentru că a simţit şi nu pentru a fi apreciat de critici şi nu l-a impresionat
nici după ce această recunoaştere din partea acestora s-a întâmplat, iar eu cred că este mare tocmai
pentru ecoul blând şi clar pe care l-a lăsat şi în sufletul meu, dar şi al altora.
Universul lui Sorescu nu se dă de pomană odată cu moartea, ci rămâne viu în noi, la fiecare
„soroc mai mare” în care ne reîntoarcem la poezie.

V o x L i b r i , N r . 1 ( 7 8 ) - 2 0 2 6 29