Page 36 - VoxLibri nr.1 (78), 2026

Lecturi, confesiuni, sentimente

doar de literatură, ci şi de o înţelegere profund personală a suferinţei sale. Cândva, am cunoscut şi eu
boala care l-a urmărit toată viaţa - epilepsia - şi poate tocmai de aceea i-am citit cu altă privire
zbaterile şi disperările. Acum, prin prisma acestei cărţi, am redescoperit omul Dostoievski:
îndrăgostit, chinuit, reînviat din propria moarte şi gata să preţuiască viaţa ca pe un dar fragil, dar
nemărginit de preţios.
Cartea lui Christofi e fluentă, scrisă ca o poveste, în ciuda caracterului biografic. Am aflat cu
interes despre copilăria lui Dostoievski, despre viaţa austeră din incinta spitalului militar, unde tatăl
său era medic. Doar satul Darovoe, cumpărat mai târziu, a fost locul unde Feodor s-a simţit liber şi
viu. Dar satul a ars, mama a murit, iar copilul de doar 15 ani a rămas marcat de această pierdere
timpurie.

Urmează perioada revoluţiilor. Feodor, tânăr idealist, aderă la cercul Petrashevski şi
visează să schimbe lumea. Trădarea unui membru duce la arestarea lui. Condamnat la moarte,
descris oficial astfel: „28 de ani, pielea albă, faţă curată, ochi cenuşii, nas drept, păr blond, o
cicatrice pe frunte”, este dus împreună cu alţii la execuţie. Cu ochii legaţi, simte fiorul morţii. Dar în
ultimul moment, este graţiat. Este un moment de renaştere. „Viaţa e un dar. Fiecare minut poate fi un
secol de fericire.” Eliberat din Siberia, revine la Petersburg, scrie Amintiri din casa morţilor şi e din
nou recunoscut. Însă viaţa personală este departe de a se echilibra. Prima sa mare iubire, Maria
Dmitrievna Isaev, o văduvă cu un copil, pe care a întâlnit-o în timpul exilului, devenise între timp
soţia lui. Căsătoria lor, pornită dintr-o legătură intensă, dar fragilă, se dovedeşte complicată şi
dureroasă. Maria era grav bolnavă, la fel ca şi el, şi fiecare dintre ei simţea că s-a legat de un om pe
care nu-l înţelege cu adevărat. La început sperase că o poate salva, dar în timp, Dostoievski începe
să o menţioneze în scrisori doar fugitiv, cu tonul unui om deziluzionat: „Ai îndrăgit o himeră... un
idol căruia să i te închini... şi nu te lasă să trăieşti în pace cu visul iubit.”
Apoi apare Polina Suslova, tânără, frumoasă, ambiţioasă. Iubirea lor e tumultuoasă,
marcată de gelozie, răceală şi respingeri. Polina cere divorţ, el refuză din datorie faţă de Maria.
Vizitează Europa, dar totul se destramă: Polina se gândeşte la altă iubire, el simte dorul de casă. Se
despart.
Căzut într-o criză financiară, cu datorii şi pasiune pentru ruletă, girează cu drepturile asupra
operelor viitoare. Are nevoie de o stenografă pentru a finaliza Jucătorul în termen. Aşa apare Anna
Snitkina. Tânără, serioasă, inteligentă, reuşeşte într-un timp record să-l ajute. El o cere în căsătorie,
ea răspunde: „Te iubesc şi te voi iubi toată viaţa.”
Este prima iubire sinceră şi ultima. Deşi rămâne impulsiv, jucător, instabil financiar, Anna
îl iubeşte cu tot cu defecte. Alături de ea scrie cele mai mari opere ale sale: Idiotul, Demonii, Fraţii
Karamazov. Ea îi rămâne alături până la final. Ultimele lui cuvinte pentru ea sunt: „Ţine minte,
Ania, te-am iubit întotdeauna cu pasiune şi nu te-am înşelat niciodată, nici măcar în gând.”
După moartea sa, Anna spune biografului Leonid Grossman: „Nu trăiesc în secolul XX.
Am rămas în anii 1870. Trăiesc cu prietenii lui Feodor Mihailovici.” Şi adaugă: „Nu, nu mă pot
plânge. Am cunoscut fericirea.” Anna a murit la vârsta de 73 de ani, în timpul Primului Război
Mondial. Cu toată nebunia acelei epoci, a fost nevoie de 50 de ani pentru ca osemintele ei să fie
mutate şi înmormântate alături de cele ale soţului pe care l-a iubit cu devotament toată viaţa.

V o x L i b r i , N r . 1 ( 7 8 ) - 2 0 2 6 34