Page 14 - Revista VoxLibri nr. 77

Ars legendi

numeroase articole dedicate unor capodopere ale literaturii moderniste, fără a încerca să le găsesc,
însă, numitorul comun, adică ceea ce s-ar putea numi o dominantă cu consecințe însemnate în
configurarea constructelor romanești. Căutând să aproximez această dominantă, aș spune, pe
urmele lui Brian McHale, că am putea-o numi, cu un termen împrumutat din filosofie,
epistemologică, având în vedere plasarea în prim-plan a procesului cunoașterii. Într-adevăr,
procesul creator modernist se desfășoară, esențialmente, ca o reacție împotriva esteticii realiste,
care miza pe faptul că întregul construct romanesc poate fi cunoscut în integralitatea sa, filosofie de
creație reflectată în modalitatea de structurare a discursului narativ: o voce impersonală, garant al
unui adevăr ficțional absolut (care ordonează întreaga narațiune, în evoluția sa dinspre un început
spre un final bine determinat), cea a unei instanțe narative omnisciente și omniprezente, are acces
nemijlocit la gândurile personajelor, cunoscându-le întreaga lume interioară, și înlănțuie
evenimentele potrivit unei logici de tipul cauză-efect. Prin contrast, ficțiunea modernistă va deveni,
prin excelență, tărâmul incertitudinilor epistemologice, accentuate pe fundalul redimensionării
modalității de relatare a evenimentelor: narațiunea la persoana a treia va fi înlocuită, cel mai adesea,
cu narațiunea la persoana întâi, într-o narațiune puternic subiectivizată, în care se relativizează
pretenția deținerii unui adevăr absolut (a cuprinderii și a explicării holistice a realității), postulată de
operele realiste. Pe cale de consecință, autorii moderniști juxtapun perspectivele asupra
evenimentelor, iar această diversificare a punctelor de vedere are efecte considerabile în elaborarea
unei veritabile filosofii de creație, ca deplasare de accent deductibilă și din tehnicile narative care
vertebrează constructul romanesc: fluxul conștiinței și monologul interior.
Prin contrast, dominanta specifică postmodernismului va fi una ontologică, un termen
împrumutat tot din filosofie, unde numește o teorie asupra existenței în sine. Operele postmoderne
se vor concentra, prioritar, asupra raportului realității cu ficțiunea, explicitând acest raport prin
comentarii metanarative (prin care creația romanescă se întoarce asupra ei înseși, pentru a expune
mecanismul scriiturii și a evidenția faptul că eroii cărților sunt conștienți de existența lor ficțională).
De asemenea, la fel de importante vor fi reflecțiile asupra lumilor ficționale, a legilor interne de
construcție care le guvernează, precum și a modului în care ele interacționează. Acest proces
complex de modificare a dominantei scripturale se desfășoară în doi timpi, antrenând un dublu
raport de substituție: „În cadrul unui set de norme poetice valide pentru un gen poetic dat,
elementele care erau inițial secundare devin esențiale și primare. Pe de altă parte, elementele care
5
erau inițial dominante devin subsidiare și opționale.” Așadar, dacă operele moderniste se mențin în
limitele unei structuri ontologice primare bine delimitate, creațiile postmoderniste vor accentua un
model romanesc ontologic plural, o pluralitate de universuri, datorită proliferării lumilor ficționale.
Prin contrast, în termenii lui Brian McHale, în cazul ficțiunii moderniste, „lumea reprezentată – deși
nemijlocit prezentă, rememorată sau anticipată – este filtrată pentru noi prin conștiința reprezentată
a unui personaj. Iar această lume este stabilă și reconstruibilă, alcătuind un fundal ontologic
6
neproblematic pe fondul căruia mișcările minții personajelor pot fi etalate” . Având în vedere
distincția dintre un câmp de referință extern lumii textuale (realitatea obiectivă) și câmpul intern de
referință, propriu universului ficțional, putem conchide că, în creațiile postmoderniste, asistăm la o
multiplicare a câmpurilor de referință interne, corespunzătoare unor lumi romanești juxtapuse sau
ierarhizate, adică stratificate ontologic.
Revenind la romanul pe care îl discutăm, o primă trăsătură care îl particularizează este,
5. Brian McHale, lucr. cit., p. 26.
6. Ibidem, p. 354.
Vox Libri, Nr. 4 (77) - 2025 12