Page 17 - Revista VoxLibri nr. 77

Ars legendi

și a destinului personajelor, un roman care să dea senzația că trăim o răsturnare fără nume, fără
19
formă [subl. n.]…” , adică tocmai ceea ce noi am numit „dominanta ontologică a
postmodernismului”, explicitată și într-un alt pasaj, ca model al pluralității ontologice desfășurat în
roman: „–Romanul pe care aș dori cel mai mult să-l citesc în acest moment – explică Ludmila – ar
trebui să aibă ca forță motrice numai dorința de a istorisi, de a acumula povestiri peste povestiri
[subl. n.], fără pretenția de a impune o viziune asupra lumii, ci doar de a mă face să asist la creșterea
20
lui ca de plantă, într-o învălmășeală de ramuri și frunze...” . Finalmente, paragraful în care textul
revine autoreferențial, lucrând cu convenția la vedere și punând-o în practică, rezumând și,
totodată, conținând in nuce trama narativă, este următorul: „Mi-a venit ideea să scriu un roman
făcut doar din începuturi de romane. Protagonistul ar putea fi un Cititor întrerupt mereu în lectura
sa. Cititorul cumpără noul roman A al autorului Z. Dar e un exemplar defect, și nu reușește să
depășească începutul... Se înapoiază la librărie ca să-și schimbe volumul...” 21
În antepenultimul capitol al romanului, Calvino orchestrează o serie de perspective asupra
actului lecturii, care subliniază tocmai specificitatea ireductibilă în care fiecare cititor se raportează
la această experiență intelectuală fundamentală (precum faptul de a reciti un text cu alți ochi,
legătura organică ce unește toate textele și le face să intre în dialog, importanța acordată, pentru unii
cititori, incipitului sau, dimpotrivă, finalului), doar că aceste poncife sunt privite, în subtext, cu o
ironie fină, ca aparținând unor practici literare revolute, și destructurate de unul dintre lectori, care
rezumă, de altfel, modelul romanesc propus de Calvino, în care niciunul dintre aceste clișee nu mai
funcționează, devenind inoperant: „mi se pare că, acum, pe lume, nu mai există decât povestiri ce
22
rămân în suspensie și se pierd pe drum” Astfel, fiecare epistemă cultural-artistică se corelează și cu
o anumită filosofie particulară asupra actului lecturii.
Ca o concluzie a celor enunțate, putem afirma că romanul Dacă într-o noapte de iarnă un
călător reprezintă unul dintre textele de referință ale postmodernismului: narațiunea desfășurată la
persoana a doua, configurată ca o adresare directă a naratorului către personajele sale, postularea
unei veritabile ars legendi aflate în consonanță cu noua epistemă literară, precum și modelul
romanesc stratificat într-o narațiune-cadru (hiperdiegetică) și zece micronarațiuni subordonate
(hipodiegetice) revoluționează tehnicile scripturale, redimensionând vechiul procedeu al povestirii
în ramă (ilustrat de texte precum O mie și una de nopți, Decameronul lui Giovanni Boccaccio,
Povestirile din Canterbury de Geoffrey Chaucer sau Hanul Ancuței al lui Mihail Sadoveanu) la
scară ontologică. Astfel, dacă Șeherezada începea într-o noapte o poveste pentru a o continua și a o
termina în nopțile următoare, Calvino imaginează o serie de povestiri cu final suspendat, pe care să
le continue un potențial receptor – cititorul virtual al romanului său –, sau care să rămână definitiv în
suspensie ontologică.

Bibliografie:
Calvino, Italo, Dacă într-o noapte de iarnă un călător, traducere din limba italiană de
Anca Giurescu, Iași, Editura Polirom, 2006.
McHale, Brian, Ficțiunea postmodernistă, traducere din limba engleză de Dan H. Popescu,
Iași, Editura Polirom, 2009.

19. Italo Calvino, op. cit., p. 96.
20. Ibidem, p. 118.
21. Ibidem, p. 233-234.
22. Italo Calvino, op. cit., p. 300.
Vox Libri, Nr. 4 (77) - 2025 15