Page 9 - Revista VoxLibri nr. 77

Dialogul ideilor

Promovarea unor ipoteze ca realități istorice, care anulează rezultatul cercetărilor
științifice, fie arheologice, istorice, lingvistice, culturale, religioase etc., reprezintă un pericol
cultural, care se cuvine urgent clarificat de profesioniștii respectivelor domenii.
Este exclusă ideea lansată de partizanii revizuirii istoriei noastre, dar admitem propunerea
completării ei cu aspecte de dinaintea erei noastre (etapa preromană), care cu siguranță că au
influențat oarecum populația dacă. E adevărat că înainte cu milenii de Hristos, pe acest vast teritoriu
au fost și strămoșii traco-geto-dacilor (așa cum au fost și vikingii, celții, ilirii etc.), dar ei n-au
format poporul român. Respectarea criteriului cronologic și corelarea cu istoria popoarelor/
populațiilor din teritoriile învecinate, precum Italia, Franța, Spania, Peninsula Balcanică, chiar Asia
sunt condiții sine qua non ale studiului exhaustiv asupra unei astfel de provocări de mare anvergură,
care să impună revizuirea istoriei.
Noi credem că neînțelegerile pornesc din confuzia între unele cuvinte, precum populație și
popor sau perioadele î.Hr. și d.Hr., (geto-dacii î.Hr, și daco-romanii d.Hr.), dar și de la unele
afirmații aberante, greșit înțelese și nejustificate lingvistic (limba română e mama limbii latine ?).
Formarea poporului român și a limbii române a început abia după cucerirea Daciei de către
romani (101-102 și 105 – 106 d.Hr.), evenimente istorice de necontestat, consemnate de mai mulți
istorici. „...Limba este un organism viu, care se naște, crește, se dezvoltă, îmbătrânește și moare,
odată cu poporul care a creat-o și căruia i-a servit ca mijloc de comunicare. Pe de altă parte, limbile
ca și popoarele, nu mor niciodată, ci se topesc unele în altele. Din această perspectivă, româna este
latina dunăreană, așa cum s-a transformat ea în ultimele două milenii”. (Acad. Ioan Aurel Pop –
„Arheologia memoriei, Elogiul limbii române” în revista Alba Iulia Cultural, nr.1, 2018, p. 3).
Administrația romană, sub presiunea popoarelor migratoare, a părăsit treptat Dacia în
timpul domniei lui Aurelian (270 -275 d.Hr.). Limba română ca dialect daco-român reprezintă
latina vorbită în țările dunărene, dar a continuat să se fixeze și să se îmbogățească în sec. VI – X
d.Hr., prin contactul cu slavii (sec. VII – VIII d.Hr.), a populației dace, romanizată atât la Nordul cât
și la Sudul Dunării, considerată de lingviști româna comună. Istoricul Nicolae Densusianu
amintește de cucerirea Daciei de către Traian, insistând pe originea romană a poporului român și a
limbii române, studiind și importanța etnică a românilor din Balcani, unde dialectele confirmă
teoriile care susțin formarea limbii române pe teritoriul Imperiului Roman, atât la nordul, cât și la
sudul Dunării.
Traco-geto-dacii au fost atrași, mai ales sufletește și cultural, de romanii cu care au
conviețuit mai multe secole. Limba română este un rezultat al încrucișării latinei populare vorbite
de militari, meșteșugari, veterani, misionari creștini, neguțători etc. cu limba geto-dacă folosită în
provinciile romanizate, prin influență culturală și religioasă. Evanghelizarea din secolul I d.Hr. de
către Sf. Andrei și de către discipolii săi în Dacia Pontică – Scythia Minor s-a extins, contribuind,
prin predicile misionarilor (ținute în greacă, dar mai ales în latină), la romanizarea geto-dacilor,
înainte-vreme adepți ai religiei politeiste, ai credinței mai ales în zeul Zamolxes și ai convingerii în
nemurire. Creștinismul a contribuit în mod decisiv și definitiv la făurirea și evoluția identității etno-
spirituale a poporului român. Unitatea etnică, lingvistică și spirituală n-a putut fi spartă nici de
migratorii din epoca invaziilor. Patrimoniul nostru spiritual s-a îmbogățit mereu, însumând legi,
credințe, valori, cutume, comportamente, mentalități, ritualuri păstrate în timp.
Organizarea statelor, a voievodatelor românești din nordul Dunării ar constitui încheierea
procesului de formare a limbii române (sec. X), care se va îmbogăți mereu și se îmbogățește și în
prezent cu noi cuvinte, ca urmare a contactelor istorice cu alte populații (maghiară, turcă, franceză,
engleză etc.).

Vox Libri, Nr. 4 (77) - 2025 7