Page 6 - Revista VoxLibri nr. 77
P. 6

Dialogul ideilor


       fiecăruia dintre noi, aflați în postura de cititori.
              Cu  trecerea  anilor,  îmi  amintesc  tot  mai  adeseori  de  mai  vechi  ori  mai  noi  astfel  de
       experiențe de lectură, iar cea care deține întâietatea temporală e aureolată desigur de nostalgia
       copilăriei. Cred că aveam aproape șapte ani, eram prin clasa întâi primară, eu și sora mea tocmai ne
       îmbolnăvisem de pojar („bubat”, cum îi spuneau părinții și bunicii mei), așa că nu mai mergeam la
       școală, ci stăteam toată ziua în pat, cu multe cărți de citit și caiete de colorat pe lângă noi. Între cărți,
       și „Punguța cu doi bani”, a lui Ion Creangă. Povestea o știam, pentru că o ascultasem deja de pe un
       disc la pick-up, dar atunci am citit-o eu însumi, cu micile mele puteri sporite prin ajutorul dat de sora
       mea mai mare. În timp ce buchiseam, îmi răsunau plăcut în auz vocile actorilor. Însă nu era o
       suprapunere, ci o adăugire de farmec: dinspre harul actorilor către literele cărții, iar dinspre literele
       cărții către mintea și sufletul meu. De aceea n-am să pot uita vreodată acea primă experiență
       copleșitoare de lectură a învățăcelului care eram pe atunci.
              Cum, la fel, păstrez și acum în repertoarul meu olfactiv mirosul din încăperile bibliotecii
       publice din Drăgășanii mei natali, al cărei prag abia așteptam să îl trec. Cum și când am trecut acolo
       de la Dumas-tatăl și ai săi „Cei trei muschetari”, la Dumas-fiul și a sa „Damă cu camelii” e un mister
       și un miracol nu doar al vârstelor biologice, ci și al „cântecului de sirenă” al cărților. Ele te cheamă
       ispititor, când șoptit, când strident și tu le urmezi chemarea. Către urechea fiecărui cititor – o altă
       șoaptă, o altă chemare, așadar o altă lectură. De aici cărările diferite pe care apucăm deîndată ce
       trecem de hotarul „tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte” al cărților.
              Să trec acum la o altă experiență personală, apelată acum din memorie tot pentru a ilustra,
       în schițarea unicității și alterității cititorului, imponderabilele ce-i sunt proprii. Multora dintre noi
       ne este comună etapa romanelor polițiste, cu protagoniștii lor perspicace și suspansul pe care îl
       trăiești întâia oară livresc la vârsta adolescenței. Eu îmi amintesc de-îndată numele unor Agatha
       Christie, Arthur Conan Doyle, Rodica Ojog- Brașoveanu, Horia Tecuceanu, Haralamb Zincă, dar și
       pe cel al personajelor create de aceștia. Rememorez entuziasmul cu care ne împrumutam unii altora
       cărțile ce le purtau semnătura, cum discutam despre ele, cum veneau cu astfel de lecturi noi, după
       vacanțe, colegii mei de liceu, cum căutam zadarnic anumite titluri, care multe nu au mai ajuns să fie
       niciodată parcurse...
              Fără îndoială, alți congeneri vor adăuga la lista de mai sus numele altor și altor creatori de
       policier-uri. E evident că nici autorii acestor scrieri ori titlurile parcurse nu sunt aceleași pentru
       fiecare dintre noi, chiar și aparținând aceleiași generații. Și pentru ca profilul de etapă să difere și
       mai mult, să nu uităm că generațiile se schimbă, gusturile la fel, alți autori și alte policier-uri capătă
       întâietate, iar „dintele” trecerii în uitare mușcă nemilos și din prada acestor nume și titluri cândva
       celebre...
              O altă imponderabilă este succesiunea în care se înlănțuie, spre lectură, cărțile pentru
       fiecare dintre noi. Și de-aici alte răspântii: ce imbold, ce întâmplare, ce conjunctură, ce recomandare
       a declanșat alegerea unui volum ori a altuia? Unii dintre noi suntem îmboldiți de recomandarea unui
       critic de întâmpinare, care în coloanele revistei cutare scrie negru pe alb că volumul tocmai editat e
       „cu totul remarcabil”, se citește „pe nerăsuflate”, reunește „versuri de un lirism rarissim” ș.a.m.d.
              Alții își descoperă lacune de lectură, nu mai amână momentul decisiv și se apucă să citească
       la 60 de ani „Omul fără însușiri” al lui Robert Musil. Nu puțini aleg să-l citească în facultate pe
       Dostoievski integral, destui se vor mulțumi doar cu cele mai celebre romane ale genialului prozator
       rus. Din Arghezi ce și cât citim? Versuri, proză, publicistică? La proza Gabrielei Adameșteanu am



       Vox Libri, Nr. 4 (77) - 2025              4
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11