Page 25 - VoxLibri_76_2025

Pagina bibliofilului

clipa luminii ca dar și ca har, în marea pândă , în marea trecere și-n irepetabila întoarcere: ,,Ești
lângă ornamentele / pe care le lasă fulgerul pe pietrele Nordului” sau, în alt fragment: ,,Litera pe
care nu cade sânge / nu poate deveni cuțit / nu se poate propti pe gâtul morții”, cât timp ,, Moartea are
catedrale și arhierei și ciocli”.
În tomnele Nordului, culorile devin pastelate, liniștitoare, îmbiind la metafizică și la lenevia
din care se nasc idei și stihuri. E vremea în care te cuprinde lâncezeala amintirilor, potolirea
patimilor și multă nepăsare la orice pe lumea asta. Acum, poetul își orânduiește singurătățile, în fața
timpului ce curge violent, agresiv și abrupt. Și din nou ,,Orfan de divin rătăcesc pe pietrele
Nordului. / Știu slava grotelor pentru care fiara se luptă cu fiara / pasărea cu pasărea, să-și așeze
culcușul, cuibul” sau ,,Poet smintit pe pietrele Nordului / smintită-i și piatra așteptând fulgerul /
supurând prin inscripții în care se cuibăresc melcii...”. Peisajul poetic devine uneori dezolant: ,,pe
pietrele Nordului am văzut cum putrezesc / păsări și ouă în cuiburi, oase de lupi și de urși / zac
risipite de-a valma cu schelete de om uscate…”. La care se adaugă singurătatea în fața paginii
nescrise încă și călimara din care pândește o veche cerneală: ,,O clipă mi-am văzut paginile de pe
masă / și literele toate umplute de sânge ca niște cupe...”.
Poemele lui George Vulturescu sunt ca un tril de privighetoare, penaj de pasăre a
paradisului, înălțare de ciocârlie. Ornicul sufletului său măsoară într-o clipă dilatată ispita
cuvintelor. Ne iubim în cuvinte și ne despărțim în cuvinte. Trăim în cuvinte și murim dincolo de ele,
în trecerea lor. Prin ele sfidăm timpul, mințindu-ne că păsările au frunze, nu pene, în toamne tot mai
nefiresc de lungi, sub amenințarea foilor rămase tot mai albe, în nopțile devastatoare ale Nordului:
,,Pe pietrele Nordului am stat sub fulgere / mi se pare că zvâcnesc, că urc prin lumina lor / precum
peștele spre izvor, în amurg...”, apoi ,,literele nu sunt fire de iarbă / literele nu sunt patul nimănui / nu
poți ațipi în cenușa lor / iarba literelor e doar o intrigă a ochiui smintit...”.
Poetul e un neguțător de utopii, țesător de iluzii, păstrând într-o scoică perlele nostalgiilor
și deznădejdilor, rămase pe rafturile ticsite de cărți prăfuite, lângă orologiul care bate orele serii în
plină amiază. Timpul curge proustian printre nimicuri de preț, sub amenințarea clepsidrei -
ghilotină neiertătoare. Cavalerul – menestrel e un prinț domnind peste un maldăr de hârtii,
predestinat a găsi rostul și umbletul cuvintelor. Cu destinul lui sever și de neînlocuit - ,,orfan de
divin” -, stihuitorul se irosește prin cuvinte, în starea lor de zbor, zbătându-se să treacă de umbră, să
devină lumină: ,,Voi da socoteală pentru via mea de litere ─ / care se pregătește să facă struguri, nu
aguridă...”. Stă mărturie și un sfâșietor fragment din poemul ,,Săracii poeți”: ,,Unul și-a ridicat
poemul nevolnic pe umeri / crezând că e o cruce și a ieșit pe străzi / nimeni nu s-a apropiat de el să-i
ia greutatea de pe umeri...”.
Nordul e un spațíu obsedant în mai toate poemele volumului. E o lume desprinsă parcă din
mituri, dăinuind în credințe și în ritualuri, mărginită de păduri ivite dintr-un alt tărâm, locul unde
poetul faustian negociază între înger și demon cuvântul și cenușa. Rostirea e flacără. Cuvintele
devin zaruri norocoase, fețele lor fiind încrustate cu cifre magice. ,,Pietrele obosit ” ale Nordului își
motivează sfânta oboseală prin semnificațiile și mesajele păstrate și venite din lumi de demult, pe
înțelesul doar al celor inițiați în scrijelirea rostirii pe netezișul pietrei cu ,,mierea inimii”, cum
spunea Nietzche în motto-ul poemului de debut al cărții. Dinspre ,,pietrele obosite”, poetul se joacă
de-a Dumnezeu cu ale lui cuvinte, plămădite și rostite cât mai dumnezeiește. Firea lui e cuvântul
esențial, rostit o singură dată, precum Cuvântul Dintâi, transcris cu o cerneală luminată, într-o
veșnicie ce ne dă de-a dura peste cap și nu se mai satură rostogolindu-ne, tot ,,țâpurind” și
,,tropotind”.

22
Nr. 3 (76) - 2025