Page 21 - VoxLibri_76_2025

Bucuria credinței

* Moral (psihic): Învățătura aplicabilă la viața sufletului fiecărui credincios.
* Spiritual/Alegoric (pnevmatic): Sensul superior, care se referă la realitățile cerești, la
Hristos și la Biserică.
Pentru Origen, de exemplu, sensul literal era adesea doar un punct de plecare, o „umbră”
care ascundea realități spirituale mai profunde. În omiliile sale, de exemplu cele la Cartea Ieșirii
sau la Numeri, Origen transforma narative istorice și liste de nume aparent anoste în călătorii
spirituale complexe ale sufletului spre Dumnezeu. Deși genială și profund spirituală, această
metodă a fost criticată pentru riscul de a ignora fundamentul istoric al textului și de a deschide calea
către interpretări subiective.
2. Școala din Antiohia și Interpretarea Literal-Istorică: Ca reacție la excesele alegorismului
alexandrin, teologii din Antiohia, precum Diodor din Tars, Teodor de Mopsuestia și, cel mai ilustru
predicator al acestei școli, Ioan Gură de Aur, au promovat o abordare care punea un accent mult mai
mare pe sensul literal și istoric al textului. Pentru antiohieni, revelația divină s-a petrecut în istorie,
iar ignorarea acestui fapt însemna subminarea realității Întrupării. Ei nu respingeau complet
tipologia (theoria), dar o aplicau cu mai multă prudență, insistând ca legătura dintre „tip” și
„antitip” să fie fundamentată în textul însuși.
Predicile lui Ioan Gură de Aur, în special monumentalele sale serii de omilii la Geneza, la
Evangheliile după Matei și Ioan și la epistolele pauline, sunt exemplul clasic al metodei antiohiene.
El proceda la o exegeză verset cu verset, explicând cu atenție contextul gramatical și istoric, înainte
de a extrage aplicațiile morale și pastorale. Accentul său cădea pe transformarea vieții concrete a
credincioșilor din comunitatea sa vibrantă, dar plină de probleme, din Antiohia și, mai târziu, din
Constantinopol. Stilul său era direct, practic și profund ancorat în realitățile vieții de zi cu zi.

III. Studii de Caz: Marii Predicatori și Scriptura
O analiză a modului în care Părinții au folosit Scriptura în predică este incompletă fără o privire
mai atentă asupra practicii concrete a celor mai importanți exponenți.
1. Origen: Predicatorul ca Mistic al Cuvântului
Deși multe dintre scrierile sale au fost ulterior condamnate, influența lui Origen asupra tradiției
exegetice a fost imensă. Omiliile sale, precum cele la Evanghelia după Luca, dezvăluie un maestru
al interpretării spirituale. Pentru Origen, fiecare detaliu al textului evanghelic era încărcat de
semnificație mistică. De exemplu, în omiliile la Luca, el nu se mulțumește cu nararea
evenimentelor, ci caută constant sensul lor pentru viața interioară a creștinului. Predica sa era o
invitație la ascensiune spirituală, la depășirea „literei care ucide” pentru a ajunge la „duhul care face
viu” (2 Corinteni 3:6).
2. Ioan Gură de Aur: Păstorul și Cuvântul
Supranumit „Gură de Aur” (Hrisostom) pentru elocvența sa inegalabilă, Sfântul Ioan este
considerat arhetipul predicatorului patristic. Așa cum am menționat, metoda sa era preponderent
literal-istorică, dar scopul său era eminamente pastoral. În predicile sale la Epistola către Romani,
de exemplu, el nu se lansează în speculații teologice abstracte, ci explică pas cu pas argumentația
complexă a Sfântului Pavel, aplicând-o direct la problemele morale ale turmei sale: mândria,
avariția, participarea la spectacolele de circ etc. El folosea Scriptura ca pe o oglindă în care
credincioșii să-și vadă starea și ca pe un medicament pentru vindecarea rănilor lor spirituale. Pentru
Hrisostom, predicatorul este un slujitor al Cuvântului, nu stăpânul lui, având datoria de a expune
întregul text biblic, fără a omite pasajele dificile sau incomode.

18
Nr. 3 (76) - 2025