Page 20 - VoxLibri_76_2025

Bucuria credinței

umane, ci ca fiind „insuflat de Dumnezeu” (θεόπνευστος, theopneustos - 2 Timotei 3:16). Această
convingere conferea Scripturii o autoritate supremă în materie de credință și viață. Augustin de
Hippona, în celebra sa lucrare De Doctrina Christiana, a articulat clar acest principiu, susținând că
orice interpretare trebuie să se supună autorității textului canonic. Această perspectivă impunea
predicatorului o atitudine de profund respect și reverență față de text, considerându-l cuvântul
direct al lui Dumnezeu.
2. Unitatea Celor Două Testamente: O altă piatră de temelie a hermeneuticii patristice a fost
convingerea fermă în unitatea organică a Vechiului și Noului Testament. Respingând dualismul
marcioniților, care opuneau un Dumnezeu al Vechiului Testament unui Dumnezeu al Noului
Testament, Părinții au văzut întreaga Scriptură ca pe o singură istorie a mântuirii, care culminează în
Hristos. Celebrul dicton al lui Augustin, „Novum in Vetere latet, et in Novo Vetus patet” (Noul
[Testament] este ascuns în Vechi, iar Vechiul este descoperit în Noul), sintetizează perfect această
viziune. În predicile lor, Părinții foloseau în mod constant tipologia pentru a demonstra cum
evenimentele, persoanele și instituțiile din Vechiul Testament prefigurau realitățile Noului
Testament. De exemplu, trecerea Mării Roșii era văzută ca un tip al Botezului, iar jertfa mielului
pascal ca o prefigurare a jertfei lui Hristos. Această abordare nu doar că oferea o coerență narativă
întregii Biblii, dar îl plasa pe Hristos în centrul absolut al revelației divine.
3. Hristocentrismul Exegezei: Întreaga Scriptură, în viziunea Părinților, vorbește despre
Hristos. Fiecare pagină, fie că este din Lege, din Profeți sau din Scrieri, era citită prin prisma
evenimentului Hristos. Domnul Însuși a oferit cheia acestei lecturi hristocentrice atunci când le-a
spus ucenicilor pe drumul spre Emaus: „Și începând de la Moise şi de la toţi proorocii, le-a tâlcuit
lor, din toate Scripturile, cele ce erau despre El” (Luca 24:27). Prin urmare, predica patristică era în
esență o expunere hristologică. Chiar și atunci când comentau texte din Vechiul Testament, precum
Geneza sau Psalmii, Părinții căutau să descopere prezența și lucrarea ascunsă a Logosului.
4. Regula Fidei (Regula Credinței): Interpretarea Scripturii nu era un exercițiu individualist sau
pur academic, ci se desfășura întotdeauna în cadrul comunității de credință a Bisericii și în acord cu
„regula credinței” (regula fidei). Aceasta reprezenta rezumatul tradiției apostolice, cristalizat în
crezurile baptismale și în învățătura constantă a Bisericii. Regula fidei funcționa ca un „canon”
interpretativ, asigurând că exegeza nu deviază spre erezie și rămâne fidelă mesajului central al
Evangheliei. Orice interpretare, oricât de ingenioasă, care contravenea învățăturilor fundamentale
despre Sfânta Treime sau despre Întrupare era respinsă. Astfel, predica era un act eclezial, prin care
predicatorul rostea nu doar propriile idei, ci credința Bisericii universale.

II. Școlile de Interpretare: Alexandria și Antiohia
În perioada patristică, s-au conturat două mari centre intelectuale care au promovat abordări
hermeneutice distincte: Alexandria și Antiohia. Deși distincția nu trebuie absolutizată, cele două
școli au avut tendințe și accente diferite în interpretarea Scripturii, care s-au reflectat direct în stilul
predicilor.
1. Școala din Alexandria și Interpretarea Alegorică: Reprezentată de figuri precum Clement al
Alexandriei și, mai ales, Origen, școala alexandrină a fost profund influențată de tradiția filozofică
elenistică, în special de metoda alegorică folosită de Filon din Alexandria pentru interpretarea
Vechiului Testament. Origen a sistematizat ideea existenței unor sensuri multiple ale Scripturii,
pornind de la concepția tripartită a ființei umane (trup, suflet, duh). Astfel, el a postulat existența
unui sens:
* Literal (somatic): Sensul imediat, istoric al textului.
17
Nr. 3 (76) - 2025