Page 30 - VoxLibri_76_2025

Note de drum

pitorești cocoțate pe munte, de unde panorama

asupra întregului lac Iseo și a lanțurilor alpine se
deschide într-un cerc aproape perfect. Mai sus,
drumul urcă spre vârf la sanctuarul Madonnei della
Ceriola (Fecioara Cerului), dedicat Fecioarei Maria
și care a devenit prima parohie a insulei. Actuala
structură datează din secolul al XVI-lea și, prin
faptul că este situat în cel mai înalt vârf din insulă,
locul devine un simbol al înălțimii și al protecției
spirituale. Totuși, din cauza timpului limitat, ne-am
oprit în satul Cure fără a mai urca până sus la
biserică.

De la Milano spre La Spezia am fost: într-
un an prin defileul Scriviei, o trecătoare strategică
prin Alpii Ligurici care leagă câmpia Padului și
Piemontul de Genova, apoi, a doua oară, am
coborât spre sud pe spectaculoasa coastă ligurică
prin Rapallo, Sestri Levante până în La Spezia, Busalla și valea Scriviei
călătorie realizată cu trenul Intercity 665 de la
Milano Centrale la Livorno Centrale. După ce trece de Pavia, reședința regilor longobarzi în secolul
VI, pe valea Scriviei, trenul urcă în serpentine lente prin Ronco-Scrivia – un ținut industrializat
discret în care vechile mine și cariere zac acum în tăcere, ascunse sub mușchi și iederă, un fel de
periferie minieră a Liguriei, uitată de turiștii grăbiți spre mare. Casele au un aer tern, rural, cu fațade
obosite și acoperișuri de țiglă brună, iar în spate se ridică versanți abrupți, unde pădurile de castan și
stejar se întind până deasupra tunelurilor. Apoi trecem pe viaductul Busalla care taie vizual valea și
creează senzația că trenul plutește deasupra râului și a pădurilor.
Trenul mușcă din munte și dispare în galeriile lungi ale Apeninilor și după minute
întunecate iese într-o lumină cu totul diferită: Liguria cu strălucirile ei de mare și întinderea
Genovei, care se arată ca o scenă teatrală, construită în trepte între munte și mare. După ce treci
viaductul feroviar de la Sampierdarena, suspendat peste o vale urbană largă dedesubtul căreia se
întind linii paralele, depouri, șine strălucitoare, în stânga orașul se cască , asemenea unui amfiteatru
de clădiri care se întinde spre marea lucioasă de un albastru metalic, tivită de docuri și vase
comerciale.
Cealaltă variantă e mai tăcută, aproape pastorală. Pleci tot din Milano, dar în loc să cobori
în sud spre Scrivia, trenul o ia spre Piacenza și Parma, apoi spre Aulla, orașul principal al
subregiunii istorice Lunigiana, parte din regiunea toscană. Aici ruralul toscan își arată fața arhaică:
sate din piatră, castani seculari, livezi în terase și drumuri înguste spre păduri care par să nu fi
cunoscut niciodată graba. Când pleci din Parma trenul urcă pe valea râului Taro, care colectează
apele de pe versantul nordic al Apeninilor.
Apa limpede albastru-verzuie a râului Taro curge prin albia largă cu pietre aduse de torenții
montani, șerpuind pe mijlocul acestui covor de piatră. Până la Borgo del Taro, trenul trece peste râu
pe o serie de viaducte late cu deschidere spre peisajul cu dealuri înverzite largi și idilice. La
picioarele viaductelor, în albia râului, oamenii înoată în apa rece. Apoi, după acest oraș, trenul intră
în Galleria del Borgallo, lungă de aproape opt kilometri. Când reapare lumina este ca și cum ai fi
trecut printr-o poartă spre alt timp: Valea Magrei se deschide larg, cu lumina ei translucidă. Aici ai
27
Nr. 3 (76) - 2025