Page 8 - VoxLibri_75_2025

Dialogul ideilor

aceia care le-au citit?” Iar răspunsul pe care îl dă chiar autorul : „o astfel de istorie nu poate fi,
dincolo de civilitatea procedării, decât una scrisă la două mâini, care se desenează reciproc și
simultan, deși aparțin unor vremuri diferite.” face cu putință noul tip de abordare a disciplinei
supusă atenției noastre, care astfel devine întâia dată o „istorie critică a literaturii”, cum a asumat
aici autorul. Tot în această „Introducere” ne este oferită și motivația includerii unor scriitori în
categoria celor „canonici” (cărora autorul le va consacra pagini de receptare proprie, după ce a
trecut în revistă și receptarea altor critici și istorici literari ce l-au precedat) și a altora în categoria
celor „de dicționar” (ale căror nume sunt trecute doar într-o listă lungă, ceea a ce a rănit multe
orgolii literare).
Cea din urmă „Scurtă istorie” (literară, desigur) a cărei „Prefață” o supun atenției cititorului
acestor însemnări îi aparține lui Mihai Zamfir și e subintitulată „Panorama alternativă a literaturii
române”. Autorul ne oferă și data exactă a redactării prefeței sale: 25 martie 2011. Nu întâmplător,
ci măcar din două motive, evidențiate chiar în „Prefață” de autorul „Scurtei istorii”, am ales-o și pe
aceasta. Primul este legat de criteriul cu care Mihai Zamfir a ales să opereze în toată materia literară,
de la începuturile ei și până înspre contemporaneitate. Iar acest criteriu unic a fost cel stilistic. Iată
argumentul ce ne este oferit nouă, cititorilor: „... scriitorii și operele reținute în paginile de față au
trebuit să răspundă cerinței unei valori și a unei originalități stilistice indiscutabile. Nu a existat
salvare în afara performanței stilistice.„ Iar al doilea motiv este acela că, operând cu acest criteriu
stilistic, deci estetic, nu cultural, nu vom întâlni în cuprinsul „Panoramei” sale numele cronicarilor
munteni și moldoveni, nici pe ale lui Varlaam, Coresi, Șincai, Maior, Micu-Klein, dar sunt reținute
și comentate stilistic operele unui Dosoftei, Cantemir și Budai-Deleanu din perioada veche a
culturii române. Tot în „Prefață” este subliniată și această dublă triere - stilistică, de bună seamă -,
care a operat atât în ce privește includerea sau excluderea unui scriitor din repertoriul „aleșilor”, cât
și în privința operelor mai puțin realizate stilistic din creația unui autor comentat. Iată fragmentar
citatele edificatoare: „Tradiția scoliastă, reputația dobândită ocazional, pitorescul personajului sau
importanța lui istorică nu s-au dovedit în cazul de față suficiente pentru a-l împinge pe autor în
rândurile celor aleși. (...) Exigența s-a extins, fără îndoială, asupra autorilor importanți: zone întregi
mai puțin realizate sau anodine din opera acestora -în virtutea aceluiași principiu selectiv - sunt
trecute sub tăcere sau pomenite doar în treacăt.”Astfel că în ansamblul ”scurtei” sale istorii literare
vom face cunoștință doar cu „39 de personaje principale și sumedenie de personaje secundare”.
Curiozitatea de a afla cine sunt „personajele principale” și de ce sunt socotite, din perspectivă
stilistică, „secundare” multe altele îi e provocată cititorului chiar către finalul respectivei „Prefețe”.
Ajungând la finalul acestor însemnări, pentru redactarea cărora am recitit integral filele
introductive ce preced amintitele cinci lucrări de referință în istoria noastră literară, nu le pot
încheia fără a mărturisi reala bucurie intelectuală pe care lectura lor mi-a oferit-o acum, din nou. Nu
trec sub tăcere nici pofta irepresibilă pe care aceste alcătuiri „prefațatoare”, însoțitoare deci ale
istoriilor literare propriu-zise, mi-o trezesc: aceea de a citi alte și alte asemenea pagini de reală
originalitate, ce ne prilejuiesc conexiuni și reflecții literare revelatorii.

Vox Libri, Nr. 2 (75) - 2025 6