Page 6 - VoxLibri_75_2025

Dialogul ideilor

evoluția ideilor relative la aceste fapte, fără să studiez și însăși evoluția faptelor, adică a limbii, a
literaturii și a organizării politico-sociale.
Aceste studii rămân de făcut.
Programul e cam vast...
Dacă împrejurările îmi vor fi prielnice, poate voi realiza o mică parte din el.”
Ce aflăm din aceste rânduri ale „Prefeței” semnate de Ibrăileanu la volumul său „Spiritul
critic în cultura română”? Mai întâi că ediția din 1906 reunește texte deja tipărite anterior. Apoi
cititorul primește plusul de informație cu referire la conținutul volumului, pe care titlul totuși nu îl
poate acoperi. Din al treilea paragraf (cel mai edificator) aflăm cu exactitate ce teritoriu literar a fost
sondat; care sunt dimensiunile acestuia; ce limite a asumat semnatarul „Prefeței”. Iar din ultimele
rânduri răzbat noile provocări de studiu, precum și speranța că ele se vor concretiza, fie și în „mică
parte”. Odată oferite aceste lămuriri, cititorul e avizat și, călăuzit de ele, poate confrunta intențiile
cu realizările autorului. El are ca spațiu de manevră (polemică, critică ori elogioasă) doar teritoriul
anunțat. Iar Ibrăileanu se mișcă magistral înăuntrul acestuia, de-aici și celebritatea peste timp a
amplului său studiu literar.
Cel de-al doilea exemplu îl constituie „Prefața” la „Istoria literaturii române
contemporane” semnată de Eugen Lovinescu și datată octombrie 1926. Aceasta e chiar mai scurtă
decât precedenta, dar mai provocatoare. Iat-o:
„Această Istorie a literaturii române contemporane va îmbrățișa epoca de la 1900 - 1925 în
șase volume ce vor apare în cursul a doi ani în ordinea următoare:
1. Evoluția ideologiei literare.
2. Evoluția criticei literare.
3. Evoluția poeziei lirice.
4. Evoluția prozei literare.
5. Evoluția literaturii dramatice.
Un al șaselea volum, asupra Mutației valorilor estetice, va da explicația teoretică a ideii
generatoare a întregei lucrări.”
De ce o consider „mai provocatoare”? Pentru că autorul-prefațator ne propune să citim
primele cinci volume fără să avem acces la „ideea generatoare a întregei lucrări”, pe care ne-o va
oferi abia cel din urmă volum preconizat. Ne va ține deci în suspans?; ne va oferi toate posibilitățile
de receptare, dar își va rezerva dreptul ca la final să ni le corecteze, să ni le întărească sau să ni le
arunce peste bord ca neîntemeiate? Ei bine, E. Lovinescu nu procedează chiar cum afirmă în
„Prefață”, pentru că, îndată după punctul ei final, Capitolul I al primului volum consacrat Evoluției
ideologiei literare se deschide cu 1. Planul general al lucrării și 2. Scopul volumului de față. Iar în
cuprinsul acestuia autorul ne dezvăluie cu claritate „principiile de relativism, de sincronism și de
diferențiere” cu care va opera de-a lungul întregii sale lucrări. Iată cele două fragmente edificatoare,
în primul E. Lovinescu trimițând la „relativism” și „sincronism”: „Cum nu reprezintă valori
absolute, ci valori relative, literatura unui popor nu trebuie studiată în fixitatea unei idei
platoniciene, ci în mobilitatea ei; nu există o știință a literaturii, ci o istorie a ei, care n-o cercetează
prin raportare la un imutabil ideal estetic, ci prin raportare la momentul istoric, adică la congruența
tuturor factorilor sufletești ce i-au determinat stilul.” Iar în al doilea fragment la „principiul
diferențierii”: „Expresie mai mult sau mai puțin a unui stil, orice operă de artă se prețuiește și prin
efortul de diferențiere față de stilul trecutului și de colaborare la fixarea sensibilității actuale.” Deja

Vox Libri, Nr. 2 (75) - 2025 4