Page 74 - VoxLibri70

degrabă prin relația cu Ungaria arpadiană sau Boemia Premyslizilor. Oricum ar fi arhitectura
poloneză preia influențe locale vechi pre-moderne și își ia puterea mai degrabă din acest spirit
vernacular iagelonian, sarmatic, tătar, teutonic și poate preia ceva și din centralismul european
prin intermediul spiritului maghiar arpadian.
Mult timp îmi imaginam istoria Poloniei ca pe o istorie a războiului, a luptelor nesfârșite
cu estul, care a produs mari vărsări de sânge până la punctul în care ajunsesem să o resping. Apoi
contactele domnitorilor moldoveni cu regii Poloniei nu mi se păreau legături concrete și
durabile, ci mai degrabă episoade temporare din istoria Moldovei. In imaginarul meu nordul
Moldovei și Bucovina ucraineană dispăreau undeva într-o zonă rurală imensă în partea nordică a
Carpaților, sfârșind într-o zonă prea puțin cunoscută și fragilă pe care astăzi cu greu o mai
asimilezi Occidentului și Europei civilizate. Dar greșeam pentru că nu reușeam să reunesc
granițele Poloniei cu granițele României din cauza Ucrainei și a recentei percepții sovietice.
Când tramvaiul albastru, un Bombardier NGT6, trecu pe platoul de vest al centrului pe lângă
parc, pe așa numita stradă Westerplatte, lăsând în urmă clădirile unor instituții înconjurate de
platanii parcului, parcă am văzut Iașiul cu universitatea și bulevardul ce duce spre Parcul Copou.
Continuitatea culturală a Europei de dincolo de Carpați producea similarități culturale, reunind
Cracovia cu Iașiul și legându-le prin legăturile intermediare: Liov și Cernăuți. De fapt eram în
aceeași zonă a Europei, fragmentată de istoria tulbure a secolului XX4. Iașiul face parte inevitabil
din această mare cultură a nordului, chiar dacă i-
a aparținut sporadic și fragmentar, rămânând
totuși izolat la periferia sudică a Europei
nordice. Moldova fusese situată cândva pe
drumul care lega Marea Baltică de Marea
Nordului și apăruse ca stat dintr-o marcă de
apărare creată de regatul arpadian contra
tatărilor, arpadienii maghiari fiind
contemporani cu iagelonienii polonezi, dar
aceste legături nu au fost permanente și
solidificate. Ce a mai rămas din toate aceste
percepții spre finalul secolului XX, când Rusia
s-a extins spre Europa Centrală, răpind nu doar

4. Același lucru îl remarca și scriitorul ceh Milan Kundera care la Congresul Scriitorilor Cehi din 1967, vorbea despre
soarta națiunilor din estul și centrul Europei și a cărui opinie s-a concretizat în eseul publicat în 1983 în revista
„Debat”, intitulat Un Occident răpit sau tragedia Europei Centrale. Punctul lui de vedere era că zonele Europei
Centrale și Estice care făceau cândva parte din Occidentul imaginat pe comuniunea și coabitarea pe baze religioase,
dar și pe filosofii și spații culturale comune (ex. comunitatea romano-catolică, iluministă etc.) au sfârșit în a fi
fragmentate și despărțite de Occident după Al Doilea Război Mondial, iar Occidentul de după război, care s-a redus la
vestul continentului și care nici el nu se mai definea pe aceste baze, a uitat de fostele zone de la margine care i-au
aparținut cândva. In opinia mea, zona Ucrainei de vest care făcea parte din Regatul Polono-Lituanian este cea mai
fragilă zonă a vechiului Occident, fiind situată la limita acestuia într-o zonă instabilă care a căzut în mâna Rusiei,
motiv pentru care a sfârșit în a fi eliminată din imaginarul civilizației occidentale. In aceeași notă, românii din
Transilvania de exemplu considerăTransilvania ca parte a Europei Centrale unde dominația habsburgică a fost solidă,
dar aceleași voci din Transilvania resping Iașiului și Moldovei dreptul de a face parte din același Occident pe care ei îl
invocă că îi aparțin. Fragilitatea zonei de după Carpați este astfel și mai fluidă și instabilă decât Transilvania care
rămâne și ea o margine a Occidentului în felul ei, dar o margine mai bine structurată de dominația habsburgică de
durată. k.

Vox Nr. î (70) ■ 2024 72