Page 70 - VoxLibri70

văzusem. Cu o zi în urmă nu știam unde să o
9
apucăm. Inițial tata vroia la Belgrad sau
undeva în sud. Să fie excursie, dar să nu fie
departe, ăsta era principiul lui, nu tocmai
confortabil pentru mine. Al meu era: dacă
tot plecăm de acasă să vedem ceva diferit.
Mama era indiferentă. Ea oricum nu avea
chef să bată atâta drum indiferent că era
spre sud sau spre nord și era plictisită dc
ceea ce ea numea mofturi apărute doar din
dorința de a pleca undeva și a nu sta acasă:
voi vreți doar să plecați de acasă. Nu
contează unde. Până la urmă, seara eu am
decis să plecăm în Polonia pentru că mai
fusesem în urmă cu opt ani pe același traseu
și în aceeași perioadă. Cum nu mai fusesem demult, speram să regăsesc o parte din atmosfera și
vibe-vXde atunci. Cu toate că nici plecatul spre Polonia nu era sigur. Abia când am văzut tabla de
la ieșire din Brad înspre Țebea am avut convingerea că într-adevăr mergem în Polonia. După
Poprad a început să se lase seara. Am reușit să facem o ultimă pauză la ieșire din Tatranskâ
Kotlina, unde pc marginea drumului erau niște cabane și mai vechi și mai noi ascunse în pădure,
îmi plăceau în mod special cele din perioada socialistă care aveau acoperișuri și forme
triunghiulare care stilizau cumva forma ascuțită a munților Tatra. Unele păreau părăsite și sigur
că așa și erau, însă degradarea lor era una lentă care urma cursul firesc al timpului ce erodează
zidurile și lemnăriile încetul cu încetul, fără a se grăbi. Oprisem pe marginea drumului mărginit
de o pădure de paltini și plopi tremurători cu trunchiuri subțiri și coajă albicioasă. Era o
atmosferă de apus cu nori gri și efecte ciudate pe cer care la apusul de după ploaie părea mov.
Ploaia încetase. Arborii erau înalți, iar paltinii își scuturau frunzele mari și digitate direct pe asfalt
din cauza vântului brutal și rece. Copacii nu mai aveau multe zile până urmau să rămână fără
frunze. Vântul tăios izbea frunzele peste tot înjur, iar uneori, cum acesta se întețea, trăgea rău.
Era o senzație eliberatoare să te plimbi pe aliniamentul drumului undeva departe de casă, să vezi
șoseaua frumos marcată cu linii albe care trece prin Tatra într-un mod pitoresc, ceva mai îngustă
decât un drum european. Rareori, câte o mașină care mergea spre granița cu Polonia perturba
această sălbăticie. îmi plăcea să admir decăderea naturii și a zilei la asfințit tocmai aici în izolarea
Tatrei. Degradarea naturii venea în completarea degradării mele interioare, iar sentimentul de
complicitate la acest joc al degradării îmi plăcea. Singurătatea și singularitatea sălbatică a Tatrei
se suprapuneau propriului meu sentiment de singurătate și singularitate. Mai încolo, înspre
Zdiar, apele crescute în debit curgeau zgomotos după ploaie de pe versanții situați pe partea
stângă printre pietre și bolovani uriași înconjurați de pini distruși și bătuți de vânt. Pinii bătuți de
vânt sunt o permanență pe versanții Tatrei, iar natura ruinată agresiv de vânt și intemperii
sporește sălbăticia până într-un punctîn care o face unică în peisajul Europei.
Apoi am intrat în Polonia. Cu opt ani în urmă fusesem într-o tabară internațională în
Tatra poloneză, într-un sat în apropiere de Zakopane. Petrecusem mai mult timp acolo,
experiență pe care am acceptat-o pentru a ieși din monotonia din țară și pentru că la facultate
puteam recupera anumite lucruri ușor. Rar aș accepta să mai plec undeva mai mult de o

Vox £ ibri, Nr. 1 (70) - 2024 68