Page 58 - VoxLibri34-2006

ve/'5â rt -

Casa toduță...
/

Există în Simeria o stradă, poate cea mai îndrăgită: se
numește strada Teilor cu toate că nu există nici un arbore omonim
pe strada aceasta. Cu multi, cu foarte multi ani în urmă, trecătorii
care-și purtau pașii pe această stradă puteau vedea la fereastra unei
case mici, modeste, așa cum sunt casele cu patru ferestre pe care le
desenează copiii, o femeie în vârstă cu părul alb ca zăpada, cu
Casa de pe strada Teilor ochii albaștri plini de blândețe și de o tristețe duioasă. Stătea în
(renovata) fereastră, indiferent de anotimp, și privea oamenii care treceau
prin fața casei. Unii se opreau în fața ferestrei și, din vorbă în
vorbă, ajungeau la subiectul cel mai drag: băiatul doamnei, Sigismund (ca îi spunea Jiguța). Trăia la Cluj,
era compozitor de prestigiu, venea destul de des să-și vadă mama, se plimba îmbrăcat elegant prin orășelul
pe care îl iubea, avea un aer de autentic aristocrat, se întâlnea cu prietenii lui ce rămăseseră în Simeria.
Mamei îi scria des și de fiecare dată îi spunea când să asculte difuzorul la care i se va transmite o bucată
compusă de el. Simerienii vechi, autentici (există și așa ceva) știau că Sigismund Toduță a ajuns un
compozitor renumit și erau mândri că și în orașul lor „nasc oameni”.
Studiase la Roma, la Academia Santa Cecilia, cu Ildebrando Pizzetti și Alfredo Casella, devenise
doctor în muzicologic la Istitutopontificio di musica sacra din Roma, în 1938. La revenirea în țară a activat
la Conservatorul „Gheorghe Dima”, din Cluj, ca profesor de teorie-solfegiu, apoi armonie, contrapunct și
fugă. Intre anii 1962 și 1964 a fost rector al prestigioasei instituții muzicale clujene.
Compozițiile lui Sigismund Toduță au acoperit o paletă amplă, de la muzică vocal-simfonică
(oratoriul Miorița, 1958), la muzică simfonică (Eglogăpentru orchestră, 1938; Vâriațiunisimfonice, 1940;
Concert pentru orchestră de coarde, 1951; Divertisment pentru orchestră de coarde, 1951; patru simfonii),
muzică de cameră (Passacaglia pentru pian, 1943; Suită de cântece și dansuri românești pentru pian, 1951;
Sonată pentru violoncel și pian, 1952; Adagio pentru violoncel și pian, 1954 ctc.), muzică corală (Liturghia
pentru 4 voci egale, 1938; Coruri pe voci egale, 1966; Arhaisme, 1969; 15 coruri, 1969 etc.) și muzică
pentru voce și pian, pe versurile unor poeți precum Eminescu, Lucian Blaga, Ana Blandiana.
Sora muzicianului, o femeie distinsă, elegantă, cultă, era funcționară „la CFR” și, ori de câte ori se
lovea de impolitețea, de mojicia și grosolănia unora, o colegă de birou o consola spunându-i că va veni o zi
în care casa lor va avea o placă memorială, pc câtă vreme casele „mojicilor” nu vor avea niciodată așa ceva.
Și așa a și fost...
După ce a murit „tanti Toduță”, căsuța modestă în care trăise și în care s-a născut fiul ei, Sigismund
Toduță, a intrat în posesia unei familii oarecare, fără nici un fel de tangență cu muzica și arta. La un moment
dat edilii simerieni au amplasat, totuși, o placă memorială pe zidul căsuței în care s-a născut compozitorul.
Placa n-a avut viață lungă, noii proprietari n-au vrut să strice aspectul fațadei cu numele unui om despre care
nu auziseră niciodată nimic și atunci placa a fost izgonită de termopane și de tencuiala modernă.
într-o zi de iulie a anului 1991, pe o căldură toridă, s-a răspândit zvonul printre simerienii autentici
că „îl aduc pe Toduță la cimitir” și ațâți câți au mai rămas dintre cei care mai țineau minte viața culturală dc
pe vemuri s-au dus la înmormântarea muzicianului, concetățeanul lor. Venise lume multă de la
conservatorul din Cluj, profesori, studenți, foști studenți, muzicologi, lume „bună”. Din partea
oficialităților locale, nimeni! De ce să vină? Doar Sigismund Toduță nu a compus romanțe și, deci, casa
natală nu merită să aibă nici placă memorială...
Denisa TOMA
Vox Libri, Nr. 1 (3-4), Primăvara - Vara, 2006 57